Botezul Domnului (Boboteaza) - Dumnezeiasca Arãtare

Între praznicele împărăteşti, un loc deosebit îl ocupă sărbătoarea Botezului Domnului, numită în popor şi Bobotează, instituită în amintirea botezului primit de Mântuitorul de la Sfântul Ioan Botezătorul în apa Iordanului (Matei 3, 13-17) şi (Luca 3, 21- 22). Această sărbătoare se mai numeşte şi Epifania sau Teofania, adică Arătarea Domnului, pentru că ea constituie un moment al revelării Sfi ntei Treimi: Fiul lui Dumnezeu se coboară în apa Iordanului, Duhul Sfânt se pogoară peste El în chip de porumbel, iar glasul Tatălui se aude din cer.
Ca o reminiscenţă a botezului catehumenilor ce avea loc în această zi, vrând să imite astfel botezul Mântuitorului în Iordan, se păstrează numele de sărbătoarea luminilor sau a luminării pe care l-a primit praznicul Botezului, practica de a posti în ajun şi sfi nţirea apelor (aghiasma mare de azi). Tot o practică veche este şi mersul preotului cu botezul pe la casele credincioşilor, în preziua sărbătorii.
De la început, data acestui praznic împărătesc a fost 6 ianuarie, fi ind sărbătorit până prin secolul IV împreună cu Crăciunul. Abia de atunci ele se vor prăznui separat: Botezul la 6 ianuarie, iar Naşterea Domnului la 25 decembrie.
Importanţa teologică a acestei sărbători rezidă din faptul că ea constituie o premiză a botezului nostru. În lumina acestei prăznuiri, botezul fi ecăruia dintre noi se revelează ca fi ind momentul înfi - erii noastre de către Dumnezeu. Oamenii devin fraţi ai lui Hristos prin botez şi, implicit, fi i adoptivi ai Tatălui ceresc. Ceea ce a spus Tatăl despre Fiul întrupat, „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit” (Matei 3, 17), se rosteşte în timpul botezului la adresa oricărui om care se botează. De aceea, Sfântul Apostol Pavel, rezumând sensul botezului, afi rmă că am primit „Duhul înfi erii prin care strigăm: Avva! Părinte!” (Romani 8, 15), botezul nostru constituindu-se ca o renaştere în duh a fiecăruia dintre noi.
Întreaga noastră viaţă, începând cu Botezul, Mirungerea şi Euharistia pe care le primim deodată, stă sub semnul Duhului Sfânt. Sfântul Marcu Ascetul afi rmă că, la botez, Mântuitorul Iisus Hristos se sălăşluieşte în noi şi se descoperă pe măsura conlucrării noastre cu Duhul Sfânt. De aceea, botezul nostru e şi dar şi datorie, „duhul să nu-l stingeţi” (I Tesaloniceni 5, 19). Astfel, se impune ca fi ecare dintre noi să ducă o viaţă conştientă în lumină, în neîncetată comuniune cu Dumnezeu. Prezenţa Duhului Sfânt - Sfi nţitorul - în viaţa noastră, începând cu primirea celor trei taine de iniţiere amintite mai sus, face posibilă creşterea duhovnicească a celor ce cred până la „starea de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13). Duhul Sfânt produce o adevărată înviere a sufl etului, pentru ca să vieţuiască în Hristos. De aceea, Sfântul Simeon Noul Teolog, adresându-se parcă fi ecăruia dintre noi, afi rma: „Gândeşte- te, deci, că tu însuţi eşti mort din punct de vedere spiritual. Spune-mi, deci, cum vei putea vieţui, fără să fi i unit cu viaţa cea adevărată, adică cu Duhul Sfânt, prin care tot cel ce crede se naşte din nou şi vieţuieşte din nou în Hristos”. Dar acest dar al unei vieţi sub semnul Duhului primit la botez poate rămâne nelucrător în noi dacă nu îi adăugăm şi lucrarea noastră, efortul nostru de curăţire şi înduhovnicire prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. În acest context, trebuie să înţelegem şi afi rmaţia aceluiaşi sfânt menţionat înainte, Marcu Ascetul: „Hristos este ascuns în poruncile sale şi se descoperă pe măsura împlinirii lor”. Astfel se asigură o continuitate între momentul sălăşluirii lui Hristos în sufl etul nostru - prin botez, şi descoperirea lucrării Lui în viaţa noastră - prin împlinirea poruncilor.
Pornind de la cele menţionate, putem afi rma că sărbătoarea Botezului Mântuitorului are darul de a ne transfi gura şi a ne predispune la introspecţie în vederea realizării conştiente şi deplin responsabile a dezideratului vieţii noastre: comuniunea cu Dumnezeu.