BUCURĂ-TE, POPOR ROMÂN!

Ai învins atunci şi-atunci şi-atunci şi, de-atunci, în anii libertăţii depline, ai învins mereu, fără să loveşti pe nimeni. Ai învins prin omenie, demnitate, prin spiritul dreptăţii de la care nu te-ai abătut, oricât de greu ţi-a fost. Ai învins pentru că ai avut personalităţi cu suflet românesc, care n-au cedat în faţa dezastrului moral din jur. Avem înscrise în cartea istoriei chipuri de eroi, care ne luminează conştiinţa şi ne înalţă în mândria noastră naţională: Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul - vajnici apărători ai fiinţei noastre româneşti, Nicolae Iorga - ornicul înţelepciunii româneşti, Mihai Eminescu - strălucire de luceafăr pe bolta pământului românesc, Constantin Brâncoveanu - icoană a credinţei româneşti, Nicolae Titulescu - cuvânt de prestigiu în lume al politicii româneşti, şi mulţi, mulţi alţii ca ei.
De 99 de ani şi, mai ales, de 73 de ani, românii au tot aşteptat ca maghiarii să-şi ceară iertare pentru grozăvia fărădelegilor săvârşite de înaintaşii lor atunci şi mai înainte. A fost pentru noi o nevoie a sufletului chinuit al copiilor şi nepoţilor celor ucişi într-un mod unic în bestialitate. Ne aflăm astăzi în faţa unor mărturii care răscolesc suflete, răvăşesc conştiinţe, stârnesc sentimente nemaitrăite în anii care au urmat evenimentelor dureroase din Nordul Transilvaniei. Ceva se tulbură în existenţa secuilor, încorporaţi în stirpea sălbatică a maghiarilor, secui mereu întărâtaţi împotriva românilor. Au şi ei purtători de torţe care încearcă să lumineze calea unei înţelegeri juste a relaţiilor umane. Tu, Popor Român, te bucuri când auzi vocea unui secui care afirmă astăzi că „noi, secuii şi maghiarii… ar trebui să începem prin a recunoaşte public şi a cere iertare pentru crimele noastre faţă de români!” (Nagy Attila, „Condeiul ardelean”, 17-30 noiembrie 2017, p. 2, articol preluat din săptămânalul „Certitudinea”, din noiembrie 2017).
După toată tevatura autonomiei aşa-zisului ţinut secuiesc, strigată de unguri din postura de binefăcători ai puţinilor secui, se prefigurează lovitura de bumerang: loveşti, dar uiţi că te vei prăbuşi urmare propriilor lovituri. Secuii încep să înţeleagă că ei n-au nevoie de autonomie, deoarece aici n-au fost niciodată asupriţi de români. În spiritul unei solidarităţi cu românii, acelaşi secui afirmă că „ar trebui să ne confruntăm cu ceea ce au simţit românii înainte de Trianon, adăugând la asta şi suferinţele românilor în timpul ocupaţiei horthyiste din Nordul Ardealului!” (idem). O lovitură mai puternică primesc maghiarii şi prin afirmaţia aceluiaşi secui Nagy Attila că: „Nu vom câştiga nimic prin revizionism, istoria ne-a arătat-o! … ungurii sunt cei care ne-au furat identitatea noastră secuiască, … în timp ce, în cea mai mare parte a istoriei noastre, ne-au asuprit!”. Şi lovitura continuă cu constatarea din afară că „maghiarimea n-a conştientizat niciodată atrocităţile sale comise faţă de alte neamuri, adică n-a avut curajul de a se confrunta cu propria istorie” (idem). Cu toată această încrâncenare revizionistă, imaginea Ungariei Mari „niciodată nu s-ar mai putea reface”, afirmă acelaşi secui. Şi, dacă această realitate este recunoscută de secui după 100 de ani de la eliberarea Transilvaniei, se cuvine să ne întrebăm care ar fi fost soarta secuilor dacă s-ar fi desprins total de sub tutela maghiară, mai ales că şi în 1919, în Parlamentul României, deputatul Joseph Fay vorbeşte despre „conştiinţa existenţei separate a secuilor faţă de orice alt popor, chiar şi de maghiari”. Declaraţia deputatului Joseph Fay străbate istoria celor 100 de ani, când cu durere mărturisea că „cea mai mare parte a vieţii secuimea a petrecut-o ca şi copil vitreg al statului ungar. Viaţa tradiţională separată a acestui popor a căzut jertfă tendinţelor maghiare de unificare şoviniste, aproape tot aşa ca şi existenţa altor popoare vechi, locuitoare pe teritoriul statului ungar” şi că „în evul nou, cele mai mici urme de viaţă secuiască au fost şterse” (internet). Şi cum să nu te bucuri tu, Popor Român, când străinul zdravăn la cuget, aciuat pe pământul tău strămoşesc, afirmă cu admiraţie că „secuii au împrumutat de la populaţia românească portul, scrisul şi felul de a-şi face casele” şi „în mare parte, au aceleaşi rituri cu ale românilor” („Certitudinea”, nr. 3, 2017). Sentimentul apropierii secuilor de români este mult mai vechi, realitate dezvăluită de acelaşi deputat la 1919, care declara dezinvolt: „Cât de dezvoltată a fost conştiinţa existenţei separate a secuilor faţă de orice alt popor şi chiar şi faţă de fratele său maghiar este destul să o dovedesc cu indicaţia declarantului fapt istoric că oştirile secuieşti au luptat pe la 1600 la Unire cu oştirile lui Mihai Viteazul” (internet). Deci, atunci secuii au fost trataţi ca buni tovarăşi de arme ai românilor. Declaraţia aceluiaşi deputat că „secuii, în cea mai mare parte, sunt vechi fraţi ai noştri români” (idem), reprezintă o mărturie luminoasă care, pentru noi constituie un nou prilej de încărcare sufletească, un motiv consistent pentru mândria noastră ca naţie deschisă spre bună înţelegere.
Altfel ar fi fost soarta lor, dacă poporul secuiesc ar fi rămas „una din pietrele cele mai sigure la edificiul României Mari” (internet). N-a fost să fie aşa, pentru că o soartă vitregă i-a înhămat în spiritul maghiarimii şi astăzi ei nu mai pot vorbi despre „conştiinţa existenţei separate”. Sunt nu doar otrăviţi de iredentismul maghiar, sunt absorbiţi prin totala maghiarizare umilitoare, care a curs spre dispariţia lor ca neam. În spiritul dreptăţii istorice, avem previziunea că şi Orban Viktor se va topi în curând, pentru că nu poate să mai dureze o politică atât de putredă în relaţiile cu statele vecine. Când o lume întreagă te condamnă acerb pentru criminalitatea neamului din care descinzi, iar tu, conducător maghiar, nu reuşeşti să-ţi distingi vina, ba încă păşeşti în continuare pe un drum atât de bolovănos, ar trebui să fii dizgraţiat de propriul popor, să fii pus în totală izolare, pentru ca naţia să fie protejată de infecţia iredentismului.
Şi vei învinge iarăşi, Popor Român!

Categorie: