Călătorie în timp: Covasna anilor 1920

De ceva timp încoace, v-am adus în atenţie, în coloanele publicaţiei „Condeiul ardelean”, interviuri cu oameni din Voineştii Covasnei - de multe feluri oameni, despre multe vorbind cu ei. Am zis acum să fac o schimbare, să las această poartă deschisă, dar să mai deschid una: să stăm de vorbă o vreme tot cu oameni de la noi, dar cu unii vechi, cu unii ce demult nu mai sunt, despre unii pentru care mai pot pune cuvânt doar cărţile vechi.
Aşadar acum stăm, faţă în faţă, cu cuvântul scris în trecut şi încercăm să smulgem de la el bucăţi din acel trecut, să vedem cum era pe la noi cu vreo sută de ani înainte. Şi încă o vorbă despre aceste incursiuni în demult: într-o măsură foarte variabilă - la mine, observ, exacerbată -, oamenii au conştiinţa că sunt strămoşii lor, că dacă ar nimeri cu 300 de ani înainte, să zicem, ar putea să se recunoască fizic şi ar semăna la gânduri cu vreun anume de atunci. Vremurile s-au schimbat mult, dar omul tot aşa este, în esenţa lui: la fel speră şi disperă, la fel se bucură şi se înspăimântă, la fel iubeşte şi urăşte - totul este la fel, numai că are ceva altoi de nou. De aceea noi suntem cei ce au fost!
Revenind la materialul pe care astăzi îl aduc în faţa dumneavoastră: el este transcris din lucrarea COVASNA a lui H. Stahl, apărută la Tipografiile Române Unite, Bucureşti, 1924. Fotografiile au aceeaşi sursă. Am păstrat felul de a scrie din perioada interbelică. Lecturându-l, trebuie să ţineţi seama de faptul că a fost scris la doar câţiva ani de la Marea Unire, de la revenirea Transilvaniei la Ţara-Mamă după mulţi ani de stăpânire străină.

COVASNA

De la Sft. Gheorghe, orăşelul cu multe cazărmi, situat pe Olt la 30 km. Nord de Braşov, se desface o linie ferată laterală care străbate prin mijloc judeţul Trei Scaune, mergând până la Breţcu, unde începe defileul Oituzului, evocator de glorie şi jertfe. La jumătatea acestei linii secundare, la poalele Carpaţilor, la 560 m. altitudine, e Covasna, vestita străveche staţie balneară făcătoare de minuni (60 km. de Braşov).
Câteva trăsuri, brişti şi multe căruţe încăpătoare, cu leagăn pe arcuri, aşteaptă la gară vizitatorii. Femei urâte - ca toate covăsnencele - cu largă pălărie de paie peste tulpanul negru, îţi oferă, după un „ionopot” (Bună ziua) amabil, casă cu chirie şi adresa „celui mai bun doctor” (ungur).
Un drum, generos prăfuit, de 2 km., foarte drept, strejuit pe stânga de meri văduviţi de poame, iar pe dreapta de stâlpi de telegraf ce rânjesc prietenos cu dinţii lor de porţelan, duce de la gară spre mijlocul satului. Drumul, după ce lasă lângă calea ferată un imens depozit de cherestea, străbate nesfârşite lanuri de cartofi, de tot soiul de cereale şi vederea coprinde toată câmpia secuiască presărată cu sate, încercuită departe la orizont de munţi albaştri, al căror lanţ se încheie parcă la spatele Covasnei, înnălţându-şi aci spinarea gheboasă, suprapunându-şi pădurile de brad, urcând spre vechea graniţă. Şi mai sus, pierdut în brumă, muşcă norii câte un dinte pietros: Omul, Caraimanul, Penteleul, Giurgiul.
Privirea ţi-e atrasă din nou spre câmp de un straniu bălăngănit de clopote: copii, cu talăngi şi beţe în mână, se silesc să sperie vrăbiile sosite în stoluri, să ajute la culesul grâului de toamnă… Copiii îşi întrerup ocupaţia ca să te salute cu un „ionupot” de bun sosit şi cu acelaşi „eu nu pot” te întâmpină fiecare ţăran, fiecare drumeţ, aşa că Românul din vechiul regat nici n-a făcut jumătatea drumului de la gară spre Covasna şi a învăţat cum se zice „bună ziua” pe ungureşte. Cum e din fire politicos şi glumeţ, răspunde şi el grav la fiecare „eu nu pot” unguresc printr-un „ba eu pot” românesc.
De la distanţă, din Covasna ascunsă în grădini, vezi doar, drept la capătul drumului, marea clopotniţă pătrată a bisericei calvine; mai spre stânga clopotniţa rotunjită şi tăiată de multe ferestre mărunte a bisericei catolice şi departe, în munţi, clopotniţa mică, ascuţită a bisericii ortodoxe din Voineşti, satul curat românesc, legat de Covasna secuiască şi formând ambele un lanţ neîntrerupt de case şi grădini întinse pe aproape 6 km.
Temeiul Covasnei este între clădirea masivă a bisericei calvine din 1813, între cele 13 case ale străzei Gărei şi între larga piaţă „Regele Ferdinand”, pustie toată săptămâna, în afară de Sâmbăta, când e târg, înconjurată cu prăvălii şi la care ajungi trecând un pod şubred de scânduri aruncate peste apa Covasnei.
În fundul pieţei e „Baia Dracului”, un rând de cabine vopsite albastru, împrejmuind un basin pătrat cu o apă verzuie. Numele băei vine de acolo - spun localnicii - că acidul carbonic s-a degajat cu atâta putere într-un rând aci, încât a aruncat în aer întreg stabilimentul vechiu al băilor, a inundat piaţa şi a trebuit să se arunce sute de care cu pietriş până să se potolească izvorul şi să nu mai svârle noroi. De atunci se vede că şi-au făcut loc de scurgere gazele la vreo 30 de metri mai sus, la „Băile feruginoase sulfuroase calde şi reci, renovate de Edmund Shafhütl” căci clocoteşte apa noroioasă din cele două basine de scaldă, de mii de băşici de acid carbonic ce se sparg la suprafaţa apei împrejmuite de cabine. Mai la deal, cu vreo 20 de metri, e „Sursa Elvira Shafhütl”, unde e principalul stabiliment de băi calde din Covasna, cu 26 cabine, simple şi duble, cu un escelent şi curat restaurant românesc, grădină frumoasă, lumină electrică. Peste drum, tot în strada băilor, este un al treilea stabiliment, cu 10 cabine, pentru „Băi calde feruginoase, sulfuroase, carbonice” şi, adaugă reclama, „iodice”, deşi nici urmă de iod nu arată analiza oficială. Şi s-ar mai putea deschide multe alte stabilimente de băi vindecătoare de reumatism, anemie şi boli de inimă, căci apă dulce la Covasna nu este, fiecare puţ e cu borviz feruginos ori sulfuros, orice pivniţă degajează acid carbonic şi pe tot cursul apei vezi ţâşnind, cu violentă degajare de acid carbonic, izvoare de borviz limpede, rece, pişcând puternic limba.
Paralel cu apa Covasnei, păzită de sălcii pesimiste, alte ape curg grăbite între scocuri. După ce au pus în mişcare nenumărate mori şi ferăstraie, hoinăresc prin sat, se strecoară sub podeţe, se preling cu susur vesel pe lângă case, slujesc de scaldă gâştelor şi raţelor nenumărate, se turbură ici-colo de clăbucii de săpun al spălătoreselor ce atât de straşnic bat rufele cu un maiu de ţi se face milă şi de rufe şi de năduşala gospodinelor. Apoi apa, repede din nou limpede, se duce să alimenteze alte mori şi gatere, ori să serve de surogat de ploaie pe timp secetos, udând grădinile de zarzavat cu borviz.
(...)
Pavaj, cu toate pietrele din albia râului, nu există, aşa că praful pe străzile principale e de cea mai catifelată calitate, cu atât mai mult cu cât în Covasna noroiul se usucă cu o repeziciune uimitoare.
Cu toată mulţimea de ape curgând neastâmpărate prin Covasna, satul n-are electricitate. În toată Covasna sunt doar 3 lămpi Washington, cari nu se aprind însă când e lună şi nici când e vânt puternic ori ploaie mare, aşa încât, atunci când la CASINO din faţa Promenadei este vreo „Petrecere de dans la care Onor. Public se invită” ori o „Lucrare de muzică”- cum grăiesc afişele d-lui I. Silberstein „Institutul de arte grafice şi literare Patria”, atunci, ca şi Diogene, îşi caută omul, după golirea butoaelor cu bere, domiciliul cu felinar propriu adus de acasă (*Anul acesta se introduce electricitatea). Caracteristic că la Covasna toate reprezentaţiile sunt gratuite pe afiş; se primesc însă „donaţiuni” (35 lei locul) şi cu chipul acesta se frustrează în mod inteligent fiscul de taxele prea mari impuse pe spectacolele săteşti.
Româneşte, dintre localnici, vorbesc doar câţiva negustori, câte un chelner, câteva foste servitoare prin regat. La poştă, primărie, percepţie, funcţionarii încep - cu dicţionarul pe masă - să îndruge româneşte.
Dovadă că totuşi Covasna face parte din România Mare o face întâi răsbotezarea străzilor. Ici-colo vechea denumire a rămas pe câte o tăbliţă şi astfel afli că Str. Rakoczi a devenit Str. Regele Carol; Str. Hunyady: Str. Principele Carol; Str. Petofi: Str. Eminescu; Str. Bathori: Str. N. Iorga şi foarte îngusta stradă Alsoprund: Str. General Moşoiu.
În al doilea rând, magazinele toate au firma scrisă şi româneşte şi ungureşte. Cele mai multe sunt „magazine mixte” şi vând: articole de mode, „porţelane şi marfe băcăniale”, spirtoase „în mod limitat” sau „nelimitat”, cosciuge, bomboane etc. Unul din principalele magazine este al lui „Szekely şi Fiul, Negustorie mixtă şi Institut de funebre”. Un capac de cosciug argintat precizează specialitatea „institutului”. Şi fiindcă concurenţa e mare, chiar la Covasna, alături este magazinul „Kulhavy, comerciant de mărfuri de modă pentru dame, domni şi întreprinzători de înmormântări” şi alături iarăşi este un al treilea „institut” şi „depozit de cosciuge” cu un capac de cosciug de şi mai frumoase dimensiuni la vitrină. O plăcere!
Câini sunt la Covasna, se aud noaptea, dar nu se văd nici ziua, pentru că, ivindu-se un caz de turbare în judeţ, bieţii căţei au fost puşi la carantină: 90 de zile trebue să fie ţinuţi în lanţ. Şi ordonanţa - minune - se respectă.
Un loc de întâlnire al vilegiaturiştilor este la „Mofetă”, adică la băile uscate de acid carbonic, recomandate cardiacilor, reumaticilor şi neurastenicilor. În str. Eminescu 5, în fundul grădinei, e un fost grajd, unde vitele mureau fără să se poată şti de ce. Când s-a constatat moartea prin asfixie, s-a adâncit grajdul şi s-a transformat în băi uscate de acid carbonic.
Prima vizită la „mofetă” este impresionantă. Când deschizi uşa magherniţei fără geamuri, îţi apare, în penumbră, un afiş scris cu litere mari pe hârtia albă, grăind româneşte astfel: „Atenţiune!! Nu aplecaţi capul în jos, fiind pericol. Proprietarul”. Atunci, cuprins de emoţiune, ţinând nasul în sus, te împiedici de o scară. Te ţii de rampă, cobori încet 5 trepte şi eşti într-un fel de pivniţă cu bănci de jur împrejurul peretului, cu o balustradă la mijloc. Stând în picioare, rezemat pe bara de lemn, simţi cum gazele de acid carbonic pătrund prin haine, prin pori. Escitând terminaţiunile nervilor din piele, acidul produce în corp căldură specială ce biciueşte circulaţia sângelui. Cum i-e dat Românului să se obişnuiască cu toate şi cum e silit de prescripţia medicului să stea cel puţin un sfert de oră aci, îşi caută distracţie. Distracţia constă să aprinzi un chibrit şi să-l cobori încet spre fund până dă de gaze şi se stinge, cam la înălţimea pieptului, iar pe vreme noroasă chiar la înălţimea gâtului. Altă ocupaţie distractivă este să prinzi muşte afară - şi sunt berechet la Covasna - şi să sileşti sărmana obraznică insectă să facă baie gratuită de acid carbonic. De o ţii la înălţimea pieptului, musca nu mai sboară, ci se târăşte obosită pe palma întinsă; de cobori mâna mai jos, moare. Nici puricii nu rezistă la puterea asfixiantă a acidului carbonic şi de aceea n-ai nevoe la Covasna de zacherlină: te duci la mofetă! Păcat numai că nu e mofeta ceva mai spaţioasă, ca să poţi duce acolo şi paturile hotelurilor din Covasna.
De mirare că nu s-a găsit încă domnişoară sentimentală care să caute să se vindece radical la mofetă de vreo boală de inimă căpătată în parc la Covasna. Să sperăm însă că, atunci când statul îşi va da seama de ce comoară pentru fisc şi sănătatea oamenilor este Covasna, cât de superioare sunt apele ei faţă de atâtea localităţi balneare vestite din apus, se va îngriji de înfrumuseţarea şi modernizarea ei.
Multor bolnavi de stomac, constipaţie cronică, limfatism, boli de femei, li se recomandă de doctori apa din sursa laxativă „Arpad”. Când n-a plouat, drumul spre singura sursă ce şi-a păstrat numele simbolic este, cu tot praful, din cele mai plăcute. Din Piaţa Ferdinand o iei pe str. Carol, urcând lin pe stânga unui pârâiaş zglobiu. După ce treci prin faţa celor 91 de case ale străzei înguste, cu găuri multe, dar continuu umbrită, ajungi, după 20 de minute de mers încet, la o poiană. Casa din dreapta drumului e sursa Arpad, cu 8 cabine de băi calde, al cărei păzitor filoromân a scris pe uşa de intrare „Szetrejaske, Mare Romanie”. Poziţiunea sursei e din cele mai pitoreşti: vederea se întinde spre nord dincolo de sat peste toată câmpia, iar spre sud peste pădurile de brad ce urcă muntele de odată brusc la 920 metri, apoi la 1320 şi tot aşa până la Penteleu, la 1775 metri.
Pentru boli de ficat, rinichi, splină se recomandă sursa „Horgas” într-o poziţiune poate mai frumoasă ca Arpad. Dar cum sursa e dincolo de Voineşti, la un ceas pe jos de centru Covasnei, deşi un tren forestier trece la fiecare oră prin faţa sursei, pentru că dl. prefect a interzis vizitatorilor excursiile cu acest tren, apa de Horgas, dacă nu eşti dispus să dai 100 lei unei trăsuri, nu o poţi bea decât în sticle cumpărate scump la restaurante sau farmacie.
(...)
La Voineşti poţi merge sau pe şoseaua judeţeană mult prăfuită ce formează strada mărginind spre nord Covasna, sau pe jos, prin „Livada Elisabetei”, care începe la spatele „Băei Dracului”. Drumul merge pe apa Covasnei în sus, prin zăvoiu, sub umbră răcoroasă de ani, având munţii mereu în faţă. Treci două podeţe înguste şi dai în str. N. Iorga. După crucea ortodoxă de pe coperişul caselor şi portul bărbaţilor, vezi că eşti printre români, în Voineştii lipiţi de Covasna, formând un tot.
Şi la Voineşti e un stabiliment de băi; analiza apelor arată însă că sunt mai slabe în acid carbonic ca cele din Covasna. Casele la Voineşti sunt mai mici, gospodăria mai săracă, florile mai puţine, pentru că pe aceste locuri, cedate cu mari privilegii secuilor, cu obligaţiunea de a păzi graniţa de năvălirile cumanilor, tătarilor, Românii, lipsiţi de pământ, îşi petreceau viaţa mai mult în munţi cu oeritul, apoi cu lucratul lemnelor prin păduri, ori la fabrica dela Comando, în creerul munţilor. Dar nu e casă unde să nu lucreze, la poarta sculptată, româncele, torcând lână, pregătind urzeala stofelor, glumind între ele şi bucuroase de vorbă cu cei de graiu românesc.
Alături de şcoala primară, foarte curată, cu 4 învăţători, frecventată toamna de 170 copii - pe care însă nu-i mai poţi ţine în sat de îndată ce pleacă bacii cu oile la munte - e o grădină de copii şi mai la deal Şcoala Medie, recent inaugurată; apoi urmează bisericuţa Sft. Niculae din 1794, cum arată pisania văpsită, aproape ştearsă. Păcat însă că preotul - un om tânăr - slujeşte fără antiriu, cu un patrafir vechiu aruncat peste jachetă. Nu impune şi trebue să impunem! Păcat iarăşi, că în jurul unei frumoase troiţe sculptată în stejar, ridicată pe locul altarului fostei biserici, s-au aruncat ciurciuvele putrezite, moloz şi gunoaie; iar lipsa de îngrijire a ţintirimului te indispune dureros. Cor la biserică nu este, bibliotecă nu este.
Toată atenţiunea Românilor ar trebui îndreptată spre sursa Horgas dela capătul Voineştilor. Valoarea curativă a acestei ape minerale e neîntrecută, rivalizând cu Vichy. De aceea ar trebui, cred, ca statul să facă toate înlesnirile, pentru ca temeiul Covasnei să se mute în partea românească a marei comune, la Voineştii încercuiţi de munţi, feriţi de curente, legaţi de gară prin trenul forestier ce urcă la Comando. Apoi Voineştii sunt un centru minunat de excursii, căci Covasna e chiar la mijlocul largului arc de cerc ce-l fac Carpaţii, împrejmuind colţul sud-estic al Transilvaniei. Covasna e deci la egală distanţă de Văleni - Buzeu - Râmnicu-Sărat - Focşani - Mărăşeşti - Adjud şi excursii se pot face pe munţii Buzeului, Vrancei, Breţcani şi pe minunatele văi ce sapă Carpaţii spălând vechea graniţă. Cum însă „Societatea Carpatină” n-a călcat încă pe aceste locuri, numai ciobanii din Voineşti îţi pot fi călăuză prin toate cărările tăinuite ale Carpaţilor.
Dar chiar reumaticii pot face minunate ascensiuni cu trenul forestier al societăţii „Ardeleanca”. După ce, cu un funicular, urci abrupt la 600 metri, trenuri forestiere te duc la Comando, la 1010 metri, pe un mare platou ce ar putea servi de sanatoriu. Aci e cea mai mare fabrică de cherestea din Carpaţi şi în jurul castelului baronului Groedel, principalul acţionar al societăţei „româneşti”, s-a clădit un sat întreg pentru funcţionarii şi miile de lucrători ai fabricei. Iar dela Comando, trenul străbate toate pădurile din jurul Penteleului, de ambele părţi ale vechei graniţe, prin cele mai sălbatice locuri de munţi, cu cele mai dumnezeeşti privelişti. La întors cobori fără maşină, pe vagonetele încărcate cu lemne lunecând la vale până în Covasna.
Cu bunăvoinţă şi muncă, Covasna-Voineşti ar lua în câţiva ani o importanţă nebănuită, cu singura condiţie ca localnicilor să le asiguri legalitatea iar, în posturile de prefect, pretor, preot, învăţători, să numeşti cele mai cinstite şi harnice elemente româneşti, indiferent de partide politice. Atunci pentru aceşti pionieri ai românismului, fiecare „eu nu pot” unguresc ar deveni îndemn de patriotism şi răspunsul glumeţ al românului „ba eu pot” ar deveni un angajament de muncă şi cinste, până ce şi ultimul secui va fi învăţat ce însemnează „ziua bună” românească.

Categorie: