Călătorie în timp: sântilia voineşteană la anul 1868 şi încă nişte cuvinte

Din cărţile vechi, despre Voineştii Covasnei

Încheiam articolul din ediţia trecută - „Călătorie în timp: Covasna anilor 1860, din punctul de vedere al unui călător occidental”, cu o aserţiune referitoare la faptul că în Transilvania Evului Mediu şi încă mai spre încoace „pietrele românilor tac”. Vom puncta câteva lucruri pe această temă în deschiderea prezentării unei alte scriituri, din vremurile vechi, despre Covasna noastră.
De când se scrie istorie cu scopul declarat de a o face - să zicem, de pe la Herodot începând -, a existat mereu neajunsul că „istoria” a fost o istorisire despre monumente, nu despre cei care le-au făcut. Ştim o grămadă de lucruri despre Ramses al II-lea, despre Mihai Viteazul sau despre Napoleon, dat întotdeauna infinit mai puţine despre cei ce au ridicat temple, despre cei cărora li s-a dat porunca legării de glie ori despre cei ce au degerat prin Rusia… Dintr-un punct de vedere, această situaţie este o caracteristică a ceea ce s-a scris (şi practic, mult mai mult nu se poate scrie - pentru că nu se poate reconstitui) despre România dintre Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Lunca Tisei. Aici, de la anii 900 venind spre noi, au existat mereu cei mulţi - făuritorii de monumente, şi cei puţini - cei căţăraţi pe socluri. Românii au fost şi sunt majoritarii provinciei, dar până pe la vremea Şcolii Ardelene nu prea au scris istoria, deşi au făcut-o; mai apoi paşoptiştii şi după aceea memorandiştii au pus piciorul în prag, pregătind măreţul 1918. Călătorii străini se şi mirau când traversau ţinutul acesta de faptul că majoritarii vorbesc limbă latinească şi că au conştiinţa apartenenţei la altă naţie decât a elitelor diriguitoare, pentru că ei, în lecturile de informare premergătoare voiajului, nici măcar nu auziseră de valahii pe care-i întâlneau la tot pasul. Aşadar, românii, în mare majoritate rurali, construind o civilizaţie a lemnului şi a folclorului, au fost mereu piatra de temelie ce a făcut provincia să arate cum este, deşi iscăliturile lor nu le vedem niciunde şi asta pentru că nu erau nici dintre „naţiunile privilegiate”, nici de „religii recepte”. Edificiile citadine transilvănene - la mare modă de a fi revendicate azi - poartă altă semnătură decât a celor ce au cărat pietrele ce le construiesc; nici lespezi funerare româneşti vechi nu găsim - pentru că din lemn se ciopleau crucile noastre; nici măreţe catedrale româneşti nu avem - pentru că bisericuţele din lemn s-au întors cuminţi în pământ, acelaşi din care a răsărit odată lemnul catapetesmei lor…
Revenim la fragmentul de istorie pe care-l prezentăm azi, şi anume la cel istorisit de Orban Balazs în „Descrierea ţinutului secuiesc pe criterii istorice, arheologice, naturale şi etnice”, memoriu de călătorie publicat la anul 1868. Dincolo de partizanatul acestei lucrări, pe care-l respingem şi nici măcar nu-l discutăm aici, remarcăm pozitiva mărturie despre Sântilie, Nedeia Mocănească ţinută de voineşteni vară de vară. Descrierea Sântiliei voineştene este cea mai veche cunoscută nouă şi este una de excepţie. De excepţie, desigur, dacă trecem peste unele accente dibaci inserate de autor, accente rostite cu buze încreţite de dispreţ pentru vlahii voineşteni. Un exemplu doar: probabil inspirându-se din jurnalele de călătorie despre amerindieni, Orban scrie că românii se temeau să nu li se închidă sufletul în camera de luat vederi: de teama luatului cu arcanul la oastea crăiască se temeau feciorii noştri - cine era luat în evidenţă, de orice fel va fi fost ea, era ca şi scris în cătănie. Şi despre apele carbogazoase de la noi putem citi, ca şi în articolul din numărul trecut al ziarului.
Iată ce spune textul:
„… dar sunt şi băi cu caracter mai blând, în partea de sus a oraşului, ce poartă numele Voineşti, care sunt destul de plăcute, întăritoare (pentru imunitate). Lângă astea mai apar şi aici aşa-zisele băi uscate de aburi, care-s de aceeaşi natură cu peştera puturoasă din Turia, şi ne arată că sub pământ este sulf din Turia până în Covasna cel puţin. Aceste băi de abur nu sunt altceva decât gropi de 3-4 picioare săpate în pământ, având o putere care şi pe cel mai puternic om îl ameţeşte, îl sufocă. Pentru asta găurile au uşiţe deasupra, cu o tăietură la mijloc de dimensiunea gâtului. Bolnavul se aşează în baie astfel încât, cu uşiţa închisă, capul îi rămâne afară, evitând orice pericol, iar restul corpului simte căldura şi amorţeala plăcută, la fel ca în peştera Puturosu de la Turia, şi des vindecă cele mai periculoase gute şi răceli, deşi pacienţii aşezaţi aici arată destul de original. Cam pe aşa sol periculos cu aburi stă toată Covasna, aşa că, mai ales în vremuri ploioase în pivniţe nu se poate intra, a te apleca, nici atât, fără pericol de moarte. De săpat fântâna nici vorbă nu poate fi, pentru că aburul periculos - pe care localnicii îl numesc „duhot” - ar sufoca muncitorii.
În partea de est a Voineştiului stau vlahii. La începutul secolului numai câteva familii stăteau acolo, astăzi numărul lor depăşeşte o sută. Pământ nu prea au şi nici nu doresc să obţină, mai bine se ocupă cu oieritul, comerţul, contrabanda, aşa că mulţi dintre ei sunt bine situaţi. Ei sunt de statură mare, tari, forţoşi, printre femei sunt multe frumoase. Îmbrăcămintea lor este destul de pitorească, cu tiv lat, poartă vestă, care ajunge până sub şold, cu model cu flori din catifea sau alte materiale de culori puternice. Pe cap, femeile poartă batic, fetele se înfrumuseţează cu coroniţe făcute din flori. Bărbaţii poartă cămaşă lungă, strânsă cu curea lată, şi pantaloni largi. Eu am încercat totul ca să pozez acest port popular; cu multă treabă, cu promisiuni de cadouri am şi strâns un grup, dar când am direcţionat aparatul spre ei, toţi au fugit. Destul i-am chemat cu vorba frumoasă înapoi, ei mi-au răspuns că sunt botezaţi şi nu îşi dau sufletul dracului. Au văzut fotografiatul nevinovat o meserie a dracului. Am încercat pe ascuns să îi desenez, dar cum m-au observat venind, fugeau care unde. De altfel, frica de a le fi luată faţa în poze sau desene e generală la vlahi, aceasta se bazează pe prejudecata că aceluia căruia i se ia faţa, moare repede.
Dacă n-am reuşit să vă pun o poză cu portul popular din Covasna, măcar vă descriu o sărbătoare interesantă, aceasta fiind alesul fetelor de Sf. Ilie şi nunta legată de asta.
Bărbaţii vlahi din Covasna nu prea stau acasă, în marea majoritate a lor sunt pe munţi sau în Principatul Dunării cu oile; dar de Sf. Ilie, mai ales cei la care le-a venit timpul să se căsătorească, se duc acasă. După terminarea slujbei, toţi se adună într-un loc stabilit. Fetele împodobite cu buchete de panglici, frumos înroşite, apar una câte una. Cele care deja au iubit, în grabă se duc la cel ales şi ţinându-l de mână, îl conduc în mulţime; cele care n-au, aşteaptă într-un cerc/semicerc ca frumuseţea lor să cucerească. După ce toţi s-au adunat, începe muzica, începe dansul şi toată lumea dansează toată ziua numai şi numai cu cel ales, încercând să simbolizeze ataşamentul fidel. Dansurile sunt de două feluri: dansul în pereche, când femeia cu bărbatul dansează - când îmbrăţişându-se, când învârtindu-se, când sărind pe loc, şi dansul singular, când numai bărbaţii, cu bâta de oier, fac sărituri vioaie, învârtituri îndrăzneţe şi diferite figuri de dans, chiuind. Mai există şi un al treilea dans, aşa numita „horă”, când băieţi şi fete, alcătuind un cerc mare, cu o mişcare lentă şi înceată împing pământul pe ritmurile muzicii. Dansurile nu dau semne de fericire, sărbătoare, pentru că bărbatul nici în timpul dansului, nici după, nu vorbeşte cu aleasa. Şi cum cu ocazia asta, numai candidaţii la căsătorie dansează, se poate vorbi despre dragoste mută.
Petrecerea ţine trei zile. A treia zi, seara, feciorul însoţit de prieteni şi de cele mai multe ori de muzicieni, se duce la casa alesei, cere să fie adăpostit pentru seara respectivă; dacă fata îi vine în faţă, să-i dea de veste că-i bine venit, este semn sigur că nu va fi refuzat, după aceasta repede se întâmplă cererea şi logodna, şi pentru ca tânărul să se întoarcă la turmă, pentru că n-are mult timp de pierdut, de regulă a doua zi urmează nunta.
Dimineaţa, pe căruţa împodobită, ornamentată cu pături colorate, pleacă cei doi vornici de asemenea împodobiţi şi înfloriţi (probabil e vorba de florile de nuntă - n.n.) să cheme neamurile şi cunoscuţii la nuntă. Mirele, ca avans, trimite un cozonac mare şi turtă dulce miresei. După adunarea nuntaşilor se duc la biserică, unde are loc slujba de nuntă. Acum începe cea mai interesantă şi cavalerească parte a nunţii, cursa de cai. Mireasa dă două premii pentru cei mai buni, un batic de mătase, cozonac şi pălincă cu miere. Locul întrecerii, de regulă, e drumul sau un teritoriu drept şi frumos, unde vin toţi nuntaşii după miri. Au marcat punctul de plecare şi linia de final; feciorii veniţi călare se aşează în linie, unul lângă altul şi la un anumit semnal, pleacă în galop rapid. Primul care ajunge la linia de final, câştigă baticul de mătase, al doilea cozonacul şi pălinca cu miere. Acum, având în faţă câştigătorii, cu mândrie de învingători, toţi călăreţii pleacă pe ocolite, ca să depăşească nuntaşii aflaţi pe drumul spre casa unde se va ţine nunta; pe drum îi servesc din ploscă pe toţi cu care se întâlnesc, a refuza este nemanierat. Chiuind şi strigând, călăreţii intră la casa de nuntă, unde nevasta cu solemnitate dă premiile câştigătorilor. După asta urmează aşezarea la masă.
Masa este foarte bogată, mai că nu se prăbuşeşte sub pălinca cu miere, cozonac şi alte mâncăruri şi băuturi (bunătăţi). Ospăţul începe cu brânza pofticioasă şi pălincă, de regulă se termină cu friptură. Poftitul la mâncare şi băutură e treaba vornicilor, care sunt în picioare, au plosca mereu plină şi cum sticlele se golesc, ei au grijă să le reumple. La sfârşitul mesei, naşul adună cadourile miresei, care pot să fie bani, baticuri, pânză şi lenjerie. În acest timp miresei i se face cocul (e vorba de conchioluitul miresei - n.n.) şi începe dansul miresei. După terminarea dansului, se dau cadourile mirelui pentru părinţii miresei - cămăşi cu cusături sclipitoare, ei imediat le îmbracă şi câte un pic dansează şi ei.
Seara următoare cheful continuă la naş, pentru asta el primeşte nouă cozonaci, întinşi de trei ori.
A treia zi se sărbătoreşte la casa mirelui, unde se mută mirii, primind urări de noroc şi binecuvântare. Soţul însă, după 1-2 săptămâni de stat acasă, se întoarce în munţi la turmă; nevasta sa rămâne acasă, pentru că femeile vlahe sunt iubitoare de confort şi în treburile bărbăteşti nu prea ajută, ca femeile secuilor, ci îşi petrec timpul acasă fără treabă, sau cel mult cu ţesutul. Bărbaţii lor, care trăiesc pe munţi, le vizitează mai rar, cel mai mult de sărbători.”

Categorie: