CARPAŢII ROMÂNEŞTI - SPAŢIU DE ECHILIBRU CU POPULAŢIILE ALOGENE

Spaţiul carpatic până la Tisa Superioară, Nistru, Dunăre şi ţărmul vest-pontic a fost un vast loc prielnic pentru imigrarea, încă din epoca marilor invazii asiatice şi germanice, a unor populaţii dintre care, unele, şi-au lăsat aici părţi convieţuind până astăzi cu românii. Alogenii au fost primiţi cu sentimente comprehensive de către autohtoni şi, funcţie de nevoile lor, cei veniţi în vatra carpatică a românilor au coabitat şi coabitează de secole cu poporul locului. Privind repartizarea alogenilor pe harta României vom avea posibilitatea să surprindem un fapt de natură să ne îndrituiască următoarea constatare, şi anume aceea că Munţii Carpaţi au jucat un rol de echilibru faţă de populaţiile alogene, care, în raport de aceşti munţi, s-au aşezat şi trăiesc sub „umbrela” lor protectoare.
În lucrarea „Spaţiul istoric şi etnic românesc”, în prefaţa la volumul 3, din 1942, se face următoarea subliniere: „Cu venirea ulterioară a altor neamuri şi înmulţirea acestora, aria de răspândire a poporului românesc a putut fi strâmtorată - pe la periferie, românii asimilându-se; infiltraţii străine s-au putut prelinge în interiorul masei româneşti; totuşi, blocul românesc niciodată n-a putut fi spart, iar românii niciodată nu s-au clintit de pe pământul strămoşesc”, această omogenitate fiind, în principal, şi efectul „axei carpatice”. Această „axă carpatică”, de altfel, a menţinut, de-a lungul celui de al doilea mileniu, un echilibru între populaţia autohtonă majoritară şi alogeni.
Maghiarii s-au aşezat, cu deosebire, la vestul Carpaţilor Occidentali, „intrândul secuiesc” din sud-estul Transilvaniei reprezentând şi acum o distorsiune ce stârneşte controverse. Şi aceasta pentru că originea secuilor prezintă încă unele obscurităţi.
Cu privire la populaţia maghiară - astăzi de circa un milion în zona carpato-crişăneanătransilvană, dintr-un total de 1.624.959 pe teritoriul României (conform recensământului din 1992) - se ştie că aceasta a pătruns în Partium dinspre Câmpia Panonică, şi nu prea departe peste Carpaţii Occidentali, în incursiuni de cucerire, după anul 1000, fiind fascinată de „imensitatea cuverturii de pădure”, incursiuni desfăşurate în etape, între 1077-1095, sub Ladislau cel Sfânt, şi în secolul XIII când a atins versantul sud-vestic al Carpaţilor Orientali, secuii fiind „vârful de lance” azvârlit pe această ţintă.
Cum asupra pătrunderii maghiarilor în Transilvania am făcut referiri mai înainte, şi pe această problematică voi mai face unele consideraţii într-un alt material, de geopolitică, mă voi opri cu mai multă insistenţă asupra acelei populaţii trăitoare acum, într-o proporţie majoritară, în judeţele Harghita şi Covasna, şi a cărei etnicitate este şi astăzi controversată - fiind, ca atare, o problemă actuală -, acordându-i, deci, o secţiune importantă în aceste rânduri.
Cartograful Jacobo Castaldo, întocmind la 1584 harta denumită (şi despre care vom mai vorbi în această lucrare) „Romaniae (que alim Thracia dicta) civinarumque regionum uti Bulgariae, Valchiae, Syrfiae…”, un document istorico-geografic de excepţie, mărturisind unitatea pământului şi poporului românesc, în zona depresionară Ciuc-Giurgeu localiza, însp., „7 pagi siculi”.
Date precise asupra secuilor încă nu avem la îndemână, ci doar presupuneri şi ipoteze.
Astfel, Milton G. Lehrer, în documentata sa lucrare „Ardealul, pământ românesc”, afirmă - şi pare logică opinia sa - că primii colonişti pe care ungurii i-au fixat în părţile estice şi sud-estice ale Transilvaniei au fost secuii, rostul acestei fixări fiind acela de a păzi graniţele răsăritene împotriva viiturilor pecenege şi cumane.
Vechii cronicari şi istoricii maghiari le-au stabilit o origine hunică, 3.000 dintre secui - spun ei - aşteptând în pădurile carpatice sosirea rudelor lor de sânge, maghiarii. Dar, în celebra sa lucrare „Chronicon Hungarorum” (secolul XIII), Simon de Keza, preotul cronicar al lui Ladislau al IV-lea, susţine că secuii, nici mai mult, nici mai puţin, „au trăit aceeaşi soartă vecini în munţi cu vlachii, cu care s-au amestecat şi de la care se spune că au împrumutat alfabetul”.
Oricum, originea secuilor a fost şi este în discuţie. De pildă, un călugăr englez din secolul XVII îi dă drept o ramură scitică, reluând astfel o ipoteză a cărturarului sas Georg Reichersdorffer, iar Karol Szabo crede că ar fi urmaşi ai cabirilor din triburile chazare, pe când Iosif Thury le-a căutat o obârşie huno-avară.
Însă, nişte cercetători germani vorbesc despre deznaţionalizarea unor români prin maghiarizare, apelându-se la înnobilare şi împroprietărire cu domenii regale, iar Ştefan Lupşa este convins că deznaţionalizarea s-a făcut şi prin injoncţiuni religioase, Papa Grigore al IX-lea fiind, în acest fel, un campion al luptei anti-ortodoxe, la 1234, în Transilvania de sud-est. De altfel, G.Popa Liseanu susţine că „secuii sunt (…) mai puţin un trib decât o profesiune… Servientes regis - servitorii regelui”.
Despre secui există, într-adevăr, aşa cum se susţine şi în recenta lucrare „896. Mogyoria = Ungaria. Magyarorszag”, diferite opinii istorico-etnice, niciuna însă concludentă (unele le-am surprins puţin înainte, deci le reiterăm): descendenţi ai hunilor conform cronicarilor Anonymus şi Simon de Keza, punct de vedere acceptat şi de unii istorici maghiari; alţi cronicari (Bonfinius, Verboczy, Verancici) îi consideră urmaşi ai sciţilor, iar Kethi îi socoteşte urmaşi ai pecenegilor; alţi istorici maghiari cred că sunt de origine huno-bulgară, huno-avară, cabară sau că se trag din khazari.
Verancici, episcop al Transilvaniei în secolul al XVI-lea, cunoscător al realităţilor demografice ale provinciei nord-carpatice, nota că „secuii diferă foarte mult de mogyori prin obiceiuri şi vorbire, iar modul în care pronunţă cuvintele diferă de cel al mogyorilor”.
De asemenea, Louis Szadeczcy, într-o istorie a secuilor, publicată la Budapesta în 1927, opinează că „originea, particularităţile, vechile obiceiuri, istoria (…) sunt foarte diferite de cele ale naţiunii mogyore. Amintirea acestor diferenţe este păstrată în conştiinţa şi tradiţia poporului secuiesc”.
Reinvocând harta lui Jacobo Castaldo, ca motivaţie a unor opinii personale, se impun trei întrebări:
- Ce vrea să însemne notaţia „siculi” pe fondul Valahiei Interior?
- Aceşti „siculi” sunt totuna cu secuii?
- de ce Castaldo a făcut notaţia „7 pagi siculi”?
Literatura etnografică modernă ungară „asociază” secuii etnicului maghiar, cu toate că, la primele recensăminte ale Budapestei, aceasta i-a privit ca pe o categorie etnică distinctă, aşa cum s-a întâmplat şi la 1437, când, în timpul marii răscoale de la Bobâlna, la Căpâlna s-a încheiat „unirea frăţească” - Unio trium nationum - dintre nobilimea maghiară, săsească şi a… secuilor, aceştia fiind consideraţi, aşadar, o naţiune aparte.
Din dorinţa de a da un răspuns asupra originii secuilor, am luat în seamă o menţiune interesantă din „România. Atlas istorico-geografic” (Editura Academiei Române, 1996) în care, la pagina 36, se spune:
„Pentru a-şi asigura sprijin în apărarea marginilor ţării faţă de presiunea popoarelor de stepă (pecenegi, cumani, tătari) pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru o mai bună punere în valoare a bogăţiilor Transilvaniei, regii maghiari au încurajat aşezarea în Transilvania, alături de populaţia românească băştinaşă, începând de la mijlocul secolului al XII-lea, a unor grupuri de secui (populaţie rezultată din amestecul unor rămăşiţe ale migratorilor din stepă, care au însoţit pe maghiari în deplasarea lor spre Europa)…”
Rezultă de aici că secuii sunt un amestec de „rămăşiţe” stepice cu maghiarii, dar nu ni se spune care le este originea, înţelegând că au venit cu aceştia în Europa şi au aparţinut unor triburi nomade de la sfârşitul mileniului I. Dar de ce li s-a dat etnonimul „secui” nu aflăm. Este de datoria lingviştilor să-l lămurească.
Denumirea de „siculi” - aşa cum o vedem înscrisă în harta lui Castaldo - este însă clar explicată în volumul XVI al „Ecyclopaedia Britannica” (1994, 15th Edition), unde, la pagina 728, se relevă că „sicanii” şi „siculii” formau cel mai omogen grup etnic al Siciliei. („The siculi and sicani seem to have formed the most homogenius grup of to island peoples”).
Şi, în aceeaşi enciclopedie, în volumul IX, la pagina 182, am descoperit alte precizări care mi-au atras atenţia, şi anume că „siculii” („sicels” în engleză; „sikolai” în greacă) au locuit, în vechime, în centrul peninsulei italice în oraşe proprii („… siculi lived in independent towns”) cu mult înainte de invazia maghiară în Europa. Iar sub aspectul originii, în volumul XVI, la pagina 728, se consideră că aceştia constituiau „a shortheaded Eurassian peoples who spoke an italic language skin to latin, came down the peninsula from the central and eastern Alpes; they seem to have infiltranted slowly and in small waves a mong those ancient mediteranian peoples”.
Încercând să formulez o opinie personală - punând în relaţie „rămăşiţele” stepice cu cele „7 pagi siculi” din harta lui Castaldo - sunt tentat a lansa o ipoteză conform căreia în depresiunile Giurgeului şi Ciucurilor probabil că s-a produs, în secolele XII-XIII, un eveniment etnic insolit: o populaţie de sorginte latină (români, identificaţi drept „siculi” de către cartograf) a fost maghiarizată prin intermediul acelor „rămăşiţe” ale unor migratori stepici, maghiarizaţi şi ei, şi implantaţi de regii maghiari în zonă. Şi, într-o astfel de accepţie, s-ar justifica teza lui Simon de Keza referitoare la amestecul etnic. Este - reiterez - o ipoteză personală.
După această incursiune secuiască, revin, acum, cu relaţii despre alte populaţii alogene aşezate în spaţiul carpatic.
Germanii, colonizaţi încă din vremea lui Ştefan cel Sfânt, au fost aduşi din Saxonia (saşii), Suabia (şvabii), Franconia, Lorena şi Luxemburg, fiind repartizaţi în zonele de graniţă din nordul şi sudul Banatului şi în nordvestul şi sudul Transilvaniei. Regele maghiar, care, de altfel, îşi motivase colonizarea printr-un eufemism politic - „Uniusque linguae, uniusque moris regnum imbecile et fragil est” -, ştia bine însă altceva, şi anume că maghiarii sunt „slabi şi şubrezi” prin numărul mic al populaţiei, nefiind în stare să-şi apere cucerirea transilvană, astfel că germanii, dar şi cavalerii teutoni, au fost „meniţi în concepţia guvernanţilor să sprijine opera de dominaţie ungară asupra unor vaste provincii, pe care singuri n-ar fi reuşit să le păstreze”. Nu este mai puţin adevărat că şi germanilor nu le-a displăcut ideea de a-şi părăsi propria patrie - mai ales zonele de apus fiind opresate de o situaţie economică destul de dramatică - şi de a-şi reorganiza existenţa în condiţiile prielnice ale unei Transilvanii edenice pentru ei, chiar dacă mai târziu vor intra în conflict cu regalitatea maghiară, datorită spiritului lor de independenţă, spirit taxat drept „trădare faţă de coroana ungară”. Însă meritul germanilor este acela de a fi fost creatorii urbanităţii transilvănene şi ai unei vieţi meşteşugăreşti organizate.
De asemenea, insule germanice mai întâlnim în nordul Bucovinei, în Dobrogea, dar şi în Basarabia, primul caz fiind efectul colonizării practicate de Curtea Imperială de la Viena, iar în cel de-al doilea, al colonizării practicate de Curtea Imperială de la Sankt-Petersburg, scopul urmărit fiind o „răsturnare de populaţie” în defavoarea românilor, ceea ce, de fapt, nu s-a reuşit.
Ucrainenii şi rutenii pot fi localizaţi, cu precădere, în nordul Bucovinei, colonizaţi fiind aici de imperialii habsburgi în ideea unui aşa-zis „echilibru” al naţionalităţilor, şi tot pe această idee imperiul ţarilor i-a instalat şi în Basarabia, luată prin rapt de la Ţara Românească a Moldovei, la 1812, ţintind geopolitic deschiderea „drumului spre gurile Dunării şi respectiv spre Bosfor”.
Apoi mai sunt huţulii sau hutanii (nordul Maramureşului şi Bucovina) cu origine incertă (ruteni sau daco-romani slavizaţi), şi tot în spaţiul montan carpatic - căci rămân strict doar în acest spaţiu - mai întâlnim croaţi, sloveni, caraşoveni în Banat, cehi şi slovaci în vestul Transilvaniei, ceangăi în Subcarpaţii Moldovei, spre văile Oituzului şi Trotuşului (este o populaţie, se pare, de origine românească, trăitoare în marginea arealelor catolicizate de maghiari), dar şi polonezi (în oraşele din nordul Bucovinei, Transilvaniei şi Basarabiei).
Cu toată această imagine etnică mozaicată, sau de „turn babel”, a ceea ce numim „Blocul Carpatic Românesc”, dacă este a ne referi la întreaga spaţialitate românească stând sub influenţa Carpaţilor, afirmarea biologică superioară şi unitară a elementului autohton este evidentă, ceea ce a determinat unitatea teritorială naţională a românilor, unitate menţinând tot timpul un echilibru cu celelalte populaţii imigrate, de-a lungul secolelor, în teritorialitatea românească.

dr. George Coandă,
membru al Academiei Americano- Române de Arte şi Ştiinţe din SUA,
Professor Honorificus / Universitatea „Valahia” din Târgovişte