Câteva gânduri, impresii și idei despre Catedrala Mântuirii Neamului Românesc

Catedrala Mântuirii Neamului Românesc reprezintă sinteza ethosului creștin-ortodox al poporului român, zidirea ei implicând variate semnificații de la cele duhovnicești - liturgice-teologice până la cele naționale- arhitecturale-sociale. În acest sens zidirea ei se constituie într-un simbol al permanenței sintezei dintre Biserică și Neam, precum și într-o afirmare dinamică a valorilor spirituale și culturale ale poporului român. În imaginea ei se vor regăsi tradiția și modernitatea, universalul și particularul, amprenta inconfundabilă a devenirii istoric-religioase și culturale a poporului român și amprenta năzuințelor spirituale ale acestui popor pentru veacurile ce vor veni.
Este nevoie de un asemenea efort spiritual și material pentru a da viața sacră unui spațiu care va folosi nemijlocit nu numai unui popor aflat în rugăciune, ci și unui popor chemat să-și afirme mereu identitatea, verticalitatea și măiestria, precum și fidelitatea față de năzuințele înaintașilor care doreau cu ardoare zidirea unui asemenea locaș. Comuniune a oamenilor cu Iisus Hristos și întreolaltă, legătură între generații, punte între eclesial, cultural și social, deschidere responsabilă spre istoria și spiritualitatea poporului, afirmare a identității și a permanenței creștinismului ortodox pe aceste meleaguri, simbol al unității spirituale a poporului român, spațiu viu al afirmării valorilor Evangheliei lui Iisus Hristos într-o lume secularizată și globalizată, Catedrala Mântuirii Neamului Românesc rămâne un ideal care trebuie asumat continuu de către fiecare creștin. De ce? Pentru că are menirea cuprinzătoare de a ne aduce aminte, mereu și mereu, într-o lume care renunță cu atâta ușurință la propriile-i rădăcini transcendente, cine suntem. Numai în măsura în care vom conștientiza necesitatea acestei mișcări lăuntrice de asumare dinamică a identității noastre vom reuși să descoperim sensul ultim al acestei zidiri impresionante pe pământ românesc care nu este altul decât cel legat de aspirația spre propășire și mărturisire a credinței neamului. Ori neamul - chiar într-o lume globalizată - ca de altfel fiecare persoană - chiar într-o lume hiper-individualizată - este chemată să conștientizeze că nu-și poate afla sensul profund și ultim al existenței în afara lui Iisus Hristos. Catedrala ne arată că menirea ultimă a lumii este dincolo de lume, ea ne indică că locul omului este Biserica și Iisus Hristos este locul omului: în acest adevăr stă „pragul speranței” pentru noi…
Credința ca manifestare a persoanei în comuniune se poate întrupa într-o viziune teologică asupra orânduirii spațiului sacru care teologhisește și exprimă această credință într-o intimă corespondență cu Evanghelia, dogma și experiența Bisericii. Arhitectonica Catedralei ne introduce în experiența eclesială a credinței care converge în multiplele ei manifestări spre dimensiunea sacramentală, care, în Euharistie oferă omului unirea maximă cu Iisus Hristos și totodată pregustarea plină de har și de adevăr a Împărăției ca neînserată zi a opta. Configurația ansamblului arhitectural pune această dimensiune sacramental-liturgică în centru prin simbolistica POTIRULUI, după cum în interiorul acestui centru se ridică maiestuos Catedrala a cărei simbolistică gravitează în jurul Pantocratorului Iisus Hristos și a Treimii care cuprinde întreg universul creat, începutul, mijlocul și sfârșitul creației. Statornicia Tradiției Bisericii se împletește constructiv cu dinamica acesteia într-o aspirație spre a cuprinde universalul și particularul într-o sinteză a coborârii iubitoare și mântuitoare a lui Dumnezeu la om și o urcare iubitoare și mântuitoare a omului la Dumnezeu prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt. Desigur nu lipsește din ansamblul arhitectural nici dimensiunea eshatologică a creației reprezentată de cele opt turle ca simbol al zilei a opta. În interiorul Catedralei ca spațiu sacru, oamenii nu numai vor privi estetica plină de semnificații teologice, duhovnicești și culturale, ci se vor ruga, se vor angaja într-un itinerar spre sfințenie, pregustând taina zilei a opta în Tainele Bisericii și făcând experiența acestei Taine ca și sens profund și esențial al existenței personal-comunitare descoperite deplin în Iisus Hristos. Asumarea unui asemenea proiect deși se realizează în istorie, depășește pentru fiecare creștin, imediatul cotidian, asemuindu-se cu itinerarul „darului” transformat după cuvintele lui Iisus Hristos în „comoara din ceruri”. De aceea, darul fiecăruia pentru aici, în vederea unei asemenea construcții, va fi „un dar pentru eternitate”. Pentru împlinirea acestui deziderat spiritual care se întinde ca un arc peste generații este nevoie să-i acordăm acestuia un loc în sufletului nostru, loc care va deveni treptat semn al Împărăției și al vieții veșnice, legându-ne totodată de aspirațiile înaintașilor ca la rândul nostru să lăsăm o moștenire cu valoare de simbol național și universal urmașilor. Totodată, pentru împlinirea acestui deziderat spiritual, care deși se săvârșește pe pământ, are rânduiala cetelor îngerești, pentru ca oamenii împreună cu îngerii, creația întreagă să doxologească Creatorului ei, este nevoie de o credință vie și dinamică și de o iubire neîndoielnică față de Biserică și Neam.
Biserica este un dar, de aceea să fim fericiți că suntem chemați să fim Biserica lui Dumnezeu, să avem bucuria că aparținem Bisericii Lui. Ea este un dar frumos, în interiorul căreia noi trăim deodată, cu Iisus Hristos, frumusețea negrăită a tainei istoriei neamului nostru și a veșniciei lui. Prin urmare, să fim recunoscători pentru darul Domnului, pentru că „împreună cu Hristos” noi exprimăm experiența de a fi cu toți uniți în numele Lui, experiența de a fi Biserică, manifestată de poporul lui Dumnezeu în jurul Sfintei Treimi…