CEA DE PE URMĂ NOAPTE A LUI MIHAI CEL MARE

Ca un glob de aur luna strălucea
Şi pe-o vale verde oştile dormea,
Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă
Şi pe dalba-i mână fruntea lui se lasă;
Stă în capul mesei între căpitani
Şi recheamă dulce tinerii săi ani.
Viaţa noastră trece ca suava rouă
Când speranţa dulce ne surâde nouă.
Astfel astă dată viaţa lor cura;
Cugetele triste nu-i mai turbura.
Luna varsă raze dulci şi argintoase,
Austrul le suflă coamele pletoase;
Căpitanii toarnă prin pahare vin
Şi în sănătatea lui Mihai închin,
Dar Mihai se scoală şi le mulţumeşte
Şi, luând paharul, astfel le vorbeşte:

- „Nu vă urez viaţă, căpitanii mei!
Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei!
Ce e viaţa noastră în sclavie oare?
Noapte fără stele, ziuă fără soare,
Cei ce rabdă jugul şi-a trăi mai vor
Merită să-l poarte spre ruşinea lor!
Sufletul nu e mai presus de fierul
Ce le-ncinge braţul, iau da martor cerul!
Dar românul nu vrea câmpuri fără flori,
Zile lungi şi triste fără sărbători,
Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară:
Aripile taie-i, că ar vrea să moară!
Astfel e românul şi român sunt eu
Şi sub jugul barbar nu plec capul meu”.