Chestiunea româno-maghiară în viziunea Mitropolitului Vasile Mangra, oglindită în publicaţia „Telegraful Român” din anul 1918 (III)

În condiţiile în care toată românimea aştepta cu sufl etul la gură rezultatele tratativelor de la Buftea şi a semnării păcii dintre România şi Puterile Centrale, la Palatul Cotroceni din Bucureşti, pe 24 aprilie / 7 mai 1918, nu întâmplător, în cinci numere ale „Telegrafului Român”, apare „studiul” „Maghiarii şi românii”, sub semnătura M.V..
Am spus „nu întâmplător” pentru că trebuia demonstrat, în acele momente, românilor ardeleni marea vinovăţie a României de a vrea „eliberarea fraţilor subjugaţi prin cucerirea Ardealului”, perfi dia şi prostia săvârşită în contra intereselor sale naţionale; interese pe care „epigonii” politicieni de la Bucureşti, în neputinţa lor, nu reuşiseră să le înţeleagă şi identifi ce cu cele ale Ungariei; „greşeală fatală” pe care România trebuia să o „plătească scump”. Prin cedarea, de către România, Ungariei a unor întinse teritorii carpatice, se făcea, astfel, un act de dreptate „poporului român (şi fratelui său maghiar) care ţinea morţiş la integritatea patriei sale ungare”.
„Studiul“ a fost, apoi, tradus în limba maghiară, editat într-o broşură de Tipografi a Arhiepiscopiei Ortodoxe de la Sibiu şi difuzat, în vara anului 1918, în Ungaria şi Transilvania.
Cunoscându-se orientarea politică a Mitropolitului, stilul asemănător folosit în alte scrieri ale sale, integrarea în material a unor scrisori circulare sau citate din interviurile şi declaraţiile sale, cât mai ales faptul că a fost publicat în „Telegraful Român“ şi tipărită broşura în Tipografi a Arhiepiscopiei, s-a acreditat părerea, în rândul opiniei publice, că „studiul” aparţine lui Vasile Mangra.
Comunicarea îşi propune a aduce în faţa dumneavoastră „chestiunea româno-maghiară” prin dezvăluirea reacţiilor pe care le are autorul „studiului”, provocate de intrarea României în războiul de întregire naţională, precum şi realităţile istorice care susţin, după părerea lui M.V., concluziile sale favorabile „integrităţii patriei sale maghiare“.
Iată prima dintre declaraţiile Mitropolitului Vasile Mangra făcută unui ziar din Arad care ţine să precizeze cu siguranţă „atitudinea patriotică” a poporului român, în ziua în care România ne-a declarat războiul: „România declarând războiul monarhiei noastre, a devenit duşmanul nostru, al tuturor. Românii din Ungaria nu voiesc să fi e nici «cuceriţi», nici «eliberaţi». Am trăit sute de ani sub sceptrul regilor unguri, şi voim să trăim şi să murim cu fraţii noştri maghiari alături”. Şi pentru a demonstra aceasta, în partea fi nală a studiului M. V. face următoarele afi rmaţii: „Căci invazia României, cum se zice, avea ca scop eliberarea «fraţilor subjugaţi» prin cucerirea Ardealului, dar cei care cu toată hotărârea au protestat cu cuvântul şi cu fapta în contra acestui fel de „eliberare“ au fost tocmai «fraţii subjugaţi», românii din regatul ungar, cari atât acasă, cum şi pe câmpul de luptă, în tot timpul războiului au dat nouă dovezi strălucitoare, prin jertfa de sânge şi de avere, despre nestrămutata lor credinţă şi alipire la tron şi patria ungară”. Şi ca să nu se strecoare nicio îndoială asupra rolului jucat de ierarhii bisericii în formarea acestei atitudini patriotice faţă de „patria ungară”, M.V. continuă: „Îndemnurile şi declaraţiile categorice ale căpeteniilor spirituale ale poporului român caracterizează manifestările lui sufl eteşti şi simţământul său patriotic în faţa războiului cu România. România, zice corul episcopilor bisericii gr. or. române din patrie, spre marea noastră durere a călcat făgăduiala de credinţă, a rupt peceţile contractului în chip perfi d şi a ridicat arma asupra acelor fraţi, cari de doi ani de zile luptă pe moarte şi viaţă cu o vitejie nemaipomenită împotriva duşmanilor monarhiei. Da, ei n-au ascultat porunca sângelui, n-au auzit chemarea tainică a fraţilor de o limbă şi un sânge, de a ne da mână de ajutor, ca trupele regatului român să lupte alăturea cu noi, împotriva duşmanului comun, care tinde la nimicirea patriei noastre şi la sugrumarea neamului românesc”.
Iar în contra scopurilor de război ale Antantei, pentru eliberarea diferitelor naţionalităţi şi astfel şi a românilor din regatul ungar şi «de sub stăpânirea străină» reprezentanţii bisericeşti, corurile episcopale ale ambelor biserici româneşti şi conducătorii chemaţi ai românilor de sub coroana sfântului Ştefan, au respins în modul cel mai categoric afi rmaţiunea Antantei, că românii din ţările de sub coroana sfântului Ştefan ar trăi sub stăpânire străină, declarând că poporul român ţine morţiş la integritatea patriei sale ungureşti, şi că nu voieşte să ştie de «eliberarea » trâmbiţată cu viclenie. (va urma)