Cine Are Cap De Sticlă Să Nu Dea Cu Pietre!

Mă trag din neamul celor „cu mâinile învârtoşate de muncă”. De când mă ştiu, fiu de ţărani fiind, am muncit din greu. Am ţinut sapa, coasa, secera, coarnele plugului. Apoi, condeiul.
Ştiam încă de pe atunci, copil fiind, că, pentru a reuşi în viaţă, singura şansă a fiului de muncitori ai pământului, „izvorul nostru de viaţă şi energie”, este truda enormă.
Am fost elev şi absolvent, cu 52 de ani în urmă, al Liceului „Alexandru Papiu Ilarian”, azi colegiu naţional renumit, acest „cartier latin” al Târgu-Mureşului, oraş pe care întotdeauna l-am iubit şi căruia i-am dat totul. Aici am fost şi cadru universitar, prin anii 1963-1970, întors în oraşul visurilor mele, printr-o repartiţie guvernamentală, în urma absolvirii Facultăţii de Filologie din Heidelbergul Ardealului, Universitatea clujeană.
Aici m-am remarcat ca ziarist, ca om de cultură, ca cetăţean în Agora.
De aici, vreme de două legislaturi: 1992- 1996 şi 1996-2000, am plecat, deputat PUNR fiind, în Parlamentul României.
Aici, la Târgu-Mureş, am devenit membru al Uniunii Scriitorilor şi al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.
Aici am fost ales preşedinte al Despărţământului Central Judeţean Mureş al ASTREI, pentru a prelua şi a duce mai departe o tradiţie culturală!
Oricât s-ar obosi şi ar asuda unii, intoleranţa politică şi mişculaţiile abracadabrante nu vor putea, aşadar, şterge cele 25 de cărţi ale mele, şase răsplătite cu premiile Asociaţiei Scriitorilor, apreciate şi primite laudativ de critica literară. Nu pot fi şterse nici cele patru distincţii, la rând, de „Cel mai apreciat gazetar mureşean”, conferit de cititorii ziarului „Cuvântul liber”, al cărui redactor- şef sunt de aproape 20 de ani (mai precis din 26 decembrie 1989!), în paginile căruia se regăsesc semnăturile românilor, maghiarilor, germanilor, evreilor, ţiganilor, deopotrivă! Nici înalta distincţie „Fibula de la Suseni”, simbol al dăinuirii şi continuităţii româneşti pe aceste meleaguri, nici Diploma şi Medalia Universităţii „Petru Maior”, pentru binele public adus, ca fost cadru universitar al acestei prestigioase instituţii de învăţământ superior, nici titlurile de „Cetăţean de onoare” al unor localităţi mureşene, nici „Medalia Muncii” (dinainte de 1989), nici Medalia atribuită de Asociaţia Naţională „Cultul Eroilor”, pentru merite deosebite, nici cele peste 15.000 de articole publicate nu vor fi vreodată trecute în uitare!
Am fost, sunt şi voi fi om al Cetăţii. Pentru că mie-mi pasă!
Îmi pasă de ţara mea, România!
Pentru că-mi pasă de om, cu „O” mare!
Pentru că îmi pasă de neamul meu şi de soarta lui viitoare!
Am trudit, vreme de 46 de ani, din greu pe baricada adevărului şi a dreptăţii. Bineînţeles, o ştie oricine, nu pentru avuţii! Era datoria mea faţă de înaintaşii mei întru dăinuire românească, faţă de memoria înaintemergătorilor mei ţărani, mulţi prea devreme plecaţi „în lumea mai bună şi mai fericită a liniştii veşnice”, faţă de poporul românesc, prea lovit din toate părţile în învolburata lui istorie. Am năzuit, întotdeauna, să-mi văd neamul mai sus. Să-l văd mai fericit. Şi mai iubit.
Pe drumul grijilor, am făcut mai puţin pentru mine, considerând că trebuie să dau mai mult aproapelui meu. Indiferent de etnie! Indiferent de religie! Indiferent de convingeri politice! Indiferent de starea socială!
Am părăsit, definitiv, scena politicii româneşti, din motive lesne de înţeles, care dumneavoastră vă sunt cunoscute. Am hotărât să fac doar o singură politică: cea a culturii naţionale şi a apărării demnităţii şi verticalităţii neamului, a limbii „ca un fagure de miere”, considerând că, indiferent din ce parte ar veni loviturile, merită să lupţi din toate puterile, pentru această cauză, o viaţă întreagă.
Am fost, nu o dată, ţinta unor nedrepte atacuri, înteţite în ultimul timp, pornind, uneori, concertat. N-am atacat niciodată, doar m-am apărat tot timpul. Şi m-am supus rezultatului unui vot democratic. Nu sunt vanitos. Sunt realist! Cu realismul necesar gazetarului, al omului de cultură, am urmărit acţiunile dirijate dintr-un centru al diversiunilor şi al provocărilor de culise, lansate de maeştrii scenariilor rocamboleşti. Prin aceeaşi filieră, dirijaţi din acelaşi centru, unii m-au împiedicat să candidez şi să fiu azi deputat în Parlamentul României! Unii s-au opus (zadarnic!), tot prin acelaşi centru de comandă, să fiu „Cetăţean de Onoare” al Târgu-Mureşului, după o viaţă de om aici trăită. Pe când, oare, şi interdicţia nu doar de a fi „Cetăţean de Onoare”, ci şi aceea de a fi român în ţara mea românească? În mintea încremenită a unora, armonia şi coerenţa ar fi doar într-o singură parte! Au dovedit-o, cu prisosinţă, cei care se împiedică de meritele mele, de mândria mea de român. Dându-şi, din nou, arama pe faţă, s-a văzut cât de „toleranţi”, cât de „europeni” sunt ei într-o Europă pe care eu o doresc a naţiunilor, ei a regiunilor!
Este regretabil că, în încremenirea lor etnică, unii lideri UDMR (pe care niciodată n-o să-i identific cu maghiarii cinstiţi, corecţi, care respectă legile României şi Constituţia), dirijaţi din acel centru de comandă amintit, doritori ai unui alt „martie negru” la Târgu-Mureş, nu au realizat încă faptul că dogmatismul stalinist al obsedantului deceniu a trecut, odată cu Regiunea Mureş Autonomă Maghiară, pe care o vor înviată sub chipul autonomiei teritoriale a Ţinutului Secuiesc, că nu mai suntem în Ardealul cedat, în urma Diktatului de la Viena, din 30 august 1940, când tăiau şi spânzurau unii aici, scriindu-ne pagina de sânge a istoriei cu cerneala învingătorului vremelnic. N-am avut, nu am şi nu voi avea niciodată ceva împotriva maghiarilor, ci a capetelor înfierbântate ale unor lideri, care au politizat momentul festiv, care au făcut atâta rău, atât românilor, cât şi maghiarilor!
A fi patriot român, a fi naţionalist ardelean, în sensul adevărat al cuvântului (luminat, cumpătat, tradiţional), nu înseamnă a fi extremist sau şovin. A-ţi iubi ţara, cu ardoare, nu înseamnă a urî pe cineva! A fi mereu în acea necesară stare de veghe nu înseamnă a fi „antimaghiar”, a „submina” relaţiile românomaghiare, a „calomnia”, a fi „extremist”, cum, prin sărăcia gândirii, consideră ei! A spune adevărul nu-i tot una cu a da cu parul! Asta n-o înţeleg liderii udemerişti! Mare păcat că unii n-au înţeles că, la Târgu-Mureş, asemenea evenimente trebuie să devină un moment al reconcilierii dorite! Numai să nu uite ei, calomniindu- mă, insultându-mă, ca român, un mare adevăr: cine are cap de sticlă să nu dea cu pietre!
Tocmai de aceea nu mă sfiesc s-o spun celor care, dându-şi mâna să mă lovească (Marko Bela, Smaranda Enache, Borbely Laszlo), confirmă, întotdeauna, vorbele cronicarului moldav, „Calul râiosu găseşte copaciul scorţosu”. Lor le-o spun, fără ocol, în faţă: „Nu mor caii când vor câinii!”.
N-am comentat, niciodată până azi (nici măcar atunci când Smarandei Enache i s-a decernat titlul în discuţie!), deşi în unele cazuri, aveam suficiente motive cât mai îndreptăţite s-o fac, rezultatele votului pentru titlul de „Cetăţean de onoare” al Târgu-Mureşului. Asta, cu toate că, majoritari fiind consilierii maghiari în Consiliul Local, votul era, de fiecare dată, cel etnic! Consideram - aşa fiind democratic! - să mă supun unui vot, tot democratic, nu s-o fac pe „deşteptul”, numai să mă aflu în treabă, cum ei au făcut-o acum. În asemenea cazuri se vede şi omul, şi licheaua! Dar, şi fariseii, şi intoleranţii! A produs stupoare şi o uimire generală în rândul românilor şi al maghiarilor (cinstiţi, corecţi şi de bunsimţ, pe care eu îi respect!), îndrăzneala lui Marko Bela, acuzându-mă, tocmai el pe mine, că devenind „Cetăţean de Onoare” al Târgu-Mureşului, aş incita românii la porniri interetnice. Chiar atât de amnezic poate fi un individ, încât să uite cine este cel care i-a incitat mereu pe maghiari şi i-a provocat pe români din 1990 încoace? Păi, ia să-i amintim uitucului Bela isprăvile lui! Ne vom opri doar la câteva dintre dovezi!
Oare nu Marko Bela, prin discursurile din Secuime, cu prilejul Zilei Ungariei sau al unor mitinguri electorale, se răstea, vituperând în cele patru zări, susţinând că românii trebuie să înveţe ungureşte, deoarece „mănâncă pâine secuiască”?.
Nu tot el, Marko Bela, îl arăta cu degetul pe preşedintele Traian Băsescu, după replica antologică dată de acesta, la Budapesta, şefului statului ungar, Solyom Laszlo, atunci când, întrebat fiind: „Când vor avea maghiarii autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc?”, a răspuns scurt şi demn: „Niciodată!”?
Nu Marko Bela a militat, tot timpul, din toate puterile lui, să afirme că autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc oricum va fi înfăptuită, indiferent ce spun şi gândesc românii?
Nu tot Marko Bela cerea, nu demult, „patria” înapoi?
Nu el dădea tonul, atunci când liderii UDMR pretindeau europarlamentarilor maghiari să-şi burduşească traistele cu „pământul patriei”, să-l ducă la Bruxelles?
Nu Marko Bela, la un recent miting maghiar de la Târgu-Mureş, clama, cu spume la gură, că „Ardealul nu este al românilor”? Dar al cui să fie, Bela baci? El este, dintotdeauna, al românilor majoritari în Ardeal într-un număr zdrobitor! Spun „al românilor”, deoarece trăim în România, iar el este pământ românesc! Ardealul nu-i al lui Marko Bela, al lui Borbely Laszlo, al Smarandei Enache (o să aibă şi ea o surpriză mare, în curând!) şi al altor locotenenţi ai lui! Şi o să-i mai spunem că Târgu-Mureşul este azi majoritar românesc! Cei 13 consilieri români şi 9 udemerişti în Consiliul Local confirmă tocmai acest adevăr!
Aşadar, cine incită? Chiar să nu ştie tocmai Marko Bela cine sunt incendiatorii pe aceste meleaguri ardelene?
Cine, oare, mereu întărâtă la nesupunere civică? Dacă tăceai, filosof rămâneai, Marko Bela! Nu era mai înţelept să taci şi ceva mai potrivit să-ţi faci lumina necesară în scandalul încasării unor drepturi de autor, în valoare de peste 900 de milioane de lei vechi, pentru cărţi încă nepublicate, implicând diverse edituri? Ia, uite, cine vorbeşte despre moralitate şi despre „incitările” altora! Minciuna şi dezinformarea au picioare scurte! Motiv potrivit să-i întrebăm pe cei care nu vor să recunoască un rezultat al unui vot democratic: pe la UDMR, pe la minoritarii îmbătrâniţi în Parlamentul României, vântul schimbării încă n-a ajuns?
Negru de furie, la o conferinţă de presă, acelaşi Marko Bela, secondat de „contoraşul” Borbely Laszlo, s-a dedat la atacuri chiar la ameninţări, directe sau indirecte, la adresa subsemnatului. Am înţeles că unii capi udemerişti - nu maghiarii cinstiţi, corecţi, care respectă legile Ţării şi Constituţia, mereu minţiţi şi înşelaţi de nemeşii udemerişti! - se vor plânge în stânga şi în dreapta pentru „nedreptatea” făcută lor, atunci când lui Lazăr Lădariu i s-a decernat titlul de „Cetăţean de Onoare”! El, Lazăr Lădariu, şi Trianonul, deveniţi duşmani de moarte, îi deranjează şi le alungă somnul? Că, de la Trianon încoace, numai asta fac! Se plâng, pretutindeni, de „nedreptăţi”, tocmai ei, mereu beneficiarii tuturor privilegiilor, nu doar ai drepturilor cu toptanul! De ce nu au protestat, oare, şi de data aceasta, observând că, în acest an, pentru titlul „Pro Urbe”, au fost votaţi trei maghiari şi un singur român?! Românii i-au votat pe toţi maghiarii. Fără deosebire. Există doar, în acest sens, un consens. Unii consilieri UDMR au procedat ca de obicei: una spun şi alta fac. Semnalizează la stânga şi o iau la dreapta! Păcat că, aşa cum mai sus aminteam, un potrivit moment necesar pentru reconciliere a fost ratat de cei care, dorind, o întoarcere la un alt 20 martie de la Târgu-Mureş, mereu aruncă, imprudent şi periculos, canistra cu benzină peste focul mocnit în oraşul de pe Mureş!
Iar dacă Marko Bela, mereu cu nemulţumirile şi plângerile în buzunar, ameninţă, peste tot, cu jalbe în proţap, pentru că un român, în ţara lui - România, votat cu 13 la 9, ia titlul de „Cetăţean de Onoare”, asta în pofida voinţei UDMR, n-are decât s-o facă! Să depună petiţii peste petiţii. Spre ruşinea şi riscurile lui! Ducă-se să se plângă oriunde, doar suntem într-o ţară democratică! Plângă-se la ONU! Chiar la Uniunea Europeană! De ce nu şi la NATO? Păi nu doreau Geza Jezsenszky şi Raffai Erno (în decembrie 1989, în martie 1990 şi pe timpul războiului de agresiune din fosta Iugoslavie!) o intervenţie la frontierele României şi ocuparea, prin forţă, a Ardealului?! Nu ei, cei doi ameţiţi, acuzau autorităţile de atunci ale Ungariei de „laşitate”. Oricum, la pândă mereu, tot vor ei ceva parte din Ardeal! Numai că asta nu va fi ŞOHAN! Să-şi pună pofta în cui! Deocamdată, UDMR a mai pierdut o bătălie! Poate că le va fi ceva învăţătură de minte! Apoi, ar mai fi o întrebare: prin ce matematică, poate doar prin cea udemeristă, 9 este mai mare ca 13?
N-am sărit, în urma atacurilor imunde ale unor lideri ai UDMR, precum ei au făcut-o, să le dau replici inutile prin presa scrisă sau televiziunile locale. N-am considerat că, dacă vor ei, trebuie să am şi eu chef să cheltuiesc grăunţe pentru găini chioare şi oarbe! Nu-i bag, deloc, în seamă pe aceşti pigmei! Nu merită, pentru tot ce fac, nimic mai mult decât dispreţul total. Nu mă cobor până acolo să scot, inutil, sabia! Nu bag în seamă aceste pârţuri udemeriste! Prieten fiindu-mi Platon - parafrazându-l pe Aristotel -, dar mai prieten fiindu-mi adevărul, le spun, din nou (şi încă de la, obraz, lui Marko Bela, lui Borlely Laszlo şi Smarandei Enache, altor clăpănitori), că, în ciuda tuturor presiunilor, a duşmăniilor unor căpetenii udemeriste, a urii neghioabe, a tuturor scenariilor şi instrumentărilor de culise ale unor măcănitori - mureşenii văzându-i acum pe udemerişti în toată goliciunea lor reală! -, că nu voi face, în ruptul capului, un pas înapoi! Pentru că „În cetatea dreptăţii poţi fi ucis: învins însă nu!”. Asta s-o ştie ei! Şi să le fie teamă de Dumnezeu!
Şi pentru că amnezicul Marko Bela n-a preferat să rămână filosof, tăcând, îi reîmprospătăm noi, din nou, memoria. Cine vorbeşte?! Câtă imprudenţă pentru Marko Bela să folosească cuvântul incitare, care se întoarce, cu efect de bumerang, împotriva lui! Cum de nu-i este ruşine?! Să-i amintim lui Marko Bela ce spunea, la Miercurea-Ciuc, la „marea adunare secuiască”? Spunea - cel puţin aşa relata presa din zonă, negru pe alb - că guvernanţii, miniştrii actualului cabinet Boc, ar fi nişte proşti! Adică, sunt proşti pentru că sunt români? Sau sunt nişte proşti pentru că UDMR nu a mai ajuns în căruţă şi nu mai are miniştri la guvernare? Aceste spuse nu mai sunt simple „greşeli de traducere”, Marko Bela!
L-aş întreba pe Marko Bela: a văzut, cumva, vreodată, în cele 15.000 de articole, în cele 25 de cărţi scrise şi publicate de mine, vreun rând în care să scriu (sau să spun cu vreun prilej public!) despre un singur maghiar că este prost? Ferească Dumnezeu! Nu-mi permit educaţia umanistă şi cei 7 ani „de acasă”! Marko Bela, Borbely Laszlo şi Smaranda Enache nu au impresia că prea se joacă cu cuvintele şi cu focul? S-au mai jucat o dată, în zilele de 19-20 martie 1990 (şi în cele dinainte!), şi se ştie ce a ieşit! Un minirăzboi civil, cu morţi şi foarte mulţi răniţi. Un dezastru! Morţii din acele zile şi cei de după aceea, zdrobirea sălbatică a lui Mihăilă Cofar, infirm azi pe viaţă, sunt doar o parte din exemple. Ciudat lucru, UDMR a premiat agresorii, ciomăgarii, cuţitarii de atunci! Printre ei, la loc de „cinste”, se află Pal Cseresnyes - agresorul principal al lui Mihăilă Cofar. Aşa că bine ar fi să mai bage Marko Bela de seamă, atunci când aruncă de-a valma cuvintele, numai să sune, ca nişte zaruri, pe tabla unui acoperiş!
Nu v-aţi întrebat, dragi cititori, de ce mă lovesc cei trei cu atâta ură? De ce sar ei, ca arşi pe o plită încinsă, numai la simpla pronunţare a numelui Lădariu? „Motivul real” al protestului lor este prea bine cunoscut! Îi roade viermele că niciodată, dar niciodată, nu voi accepta nici măcar gândul autonomiei teritoriale a Ţinutului Secuiesc pe criterii etnice, stat în stat în inimă de Românie! Îi irită la culme că afirm, cu toată tăria, peste tot, că, atâta timp cât avem în România, o limbă oficială, conform articolului 13 din Constituţie, nu mai este nevoie şi de o a doua - maghiara! Îi îmbolnăveşte chiar şi gândul că nu plec capul în faţa loviturilor lor mizerabile! Că apăr demnitatea şi verticalitatea neamului meu, mândria şi siguranţa naţională! Că apăr acest pământ numit România, „statul naţional, unitar, indivizibil şi independent”, cum scrie, negru pe alb, în Legea fundamentală a Ţării. Asta-i râcâie şi-i deranjează pe ei!
Apoi, l-am întreba, din nou: de ce (şi mai ales cu ce intenţii!), cu ce gânduri ascunse a pus UDMR la cale boicotarea (ratată!) a acestui moment festiv din cadrul Zilelor Târgmureşene? Nu cumva, după „efectul de mantă” de la biliard, otrăviţii lideri ai struţo-cămilei au urmărit să lovească, parşiv, şi în dr. Dorin Florea, primarul municipiului?
În pofida tuturor strădaniilor lor de a mă lovi, de a mă jigni, de a mă calomnia, eu, Lazăr Lădariu, trecut de 70 de ani, care, repet, nu scot sabia să mă bat cu toţi pigmeii, lăsându-i să fiarbă în sucul propriu, voi fi mereu originalul, nu copia!
Că acelaşi, cu numele bun, lăsat de ţăranii mei, cei care au dat şi numele Ţării, „purtătorii matricei noastre stilistice”, „începutul şi sfârşitul tuturor”, voi rămâne, întotdeauna, pe baricada adevărului şi a dreptăţii!
Că mie, din traista românească nu-mi vor mânca vreodată câinii!
Că voi lupta, ca gazetar, ca şi până acum, cu condeiul, cu toată puterea şi cu străduinţele mele, pentru respectarea îndemnului lui Nenea Iancu: „Cinste şi gramatică!”, pentru împlinirea îndemnului Văcărescului privind „Creşterea limbii româneşti / Şi-a patriei cinstire”, ca scriitor, ca intelectual al acestei Românii!

Şi, mai ales, nu voi permite, niciodată, ca harta limbii române să devină, cumva, într-o zi mai mică decât cea a României!
Totul, sub îndemnul unui celebru final al unui trist jurnal: „Oameni, eu v-am iubit. Vegheaţi!”.

P.S.: 1. Cu Marko Bela, Smaranda Enache şi Borbely Laszlo s-ar putea să ne mai întâlnim la un proces răsunător, pe măsura publicităţii enorme şi gratuite pe care mi-au făcut-o! Oare „cazul Spielmann” şi lecţia procesului pierdut de el, pe vremea în care el, consilier fiind, afirma, precum superiorii lui de azi, că-s „antimaghiar”, să nu le spună nimic? Atenţie! Mai spun o dată: „Cine are cap de sticlă nu-i bine să dea cu pietre!”. Şmecheri de Budapesta am mai văzut destui, din 1990 încoace. Mi-i podul plin! Şi încă ceva: s-ar putea ca, în curând, românii şi maghiarii, deopotrivă, să aibă un şoc văzând cine dă lecţii de moralitate de pe la UDMR!

2. Titlul acesta, onorant, mi l-a acordat, pe merite depline, neamul meu! Este singurul în drept să mi-l ceară înapoi!

3. Mulţumesc tuturor celor care au fost alături de mine, în aceste zile tensionate de propagandă neghioabă a unor piţărăi! Mulţumesc celor care m-au propus şi m-au susţinut pentru titlul de „Cetăţean de Onoare”, care, într-adevăr, mă onorează, fiind o recunoaştere a meritelor profesionale, după 46 de ani în gazetărie în slujba cetăţeanului într-un stat de drept! Mulţumesc, în mod deosebit, consilierilor PD-L, PNL, PSD şi PRM (deopotrivă şi celui de la UDMR!) care mi-au acordat votul! Mulţumesc, îmbrăţişându-i, frăţeşte, pe toţi cei care, prin prezenţa lor numeroasă la momentul festiv al decernării titlului de „Cetăţean de Onoare”, mi-au fost, prin gestul lor de românească solidaritate, sprijinul şi prietenii care la nevoie se cunosc!

4. Zgomotoşilor şi năimiţilor gazetari budapestani le răspund cât se poate de concis. Ce am avut de spus, am rostit de la microfonul oficial al Sălii de Oglinzi a Palatului Culturii, după ce mi s-a decernat titlul de „Cetăţean de Onoare”. Se spune că, pentru o babă surdă, preotul nu repetă predica!

5. Părţi din acest editorial au fost folosite, la 24 iunie a.c., ca alocuţiune, la decernarea onorantului titlu.