Cine a fost cu adevărat Urmanczy Nandor


Autor: 

prof. drd. Costel Cristian Lazăr

De ceva vreme se agită spiritele prin municipiul Topliţa, judeţul Harghita, în sensul necesităţii unei statui a lui Urmanczy Nandor. Nu cred că mai este nevoie să reproducem aici lucrurile cunoscute despre baronul mai sus numit. În treacăt doar să spunem că unii apologeţi ai săi se arată tare vexaţi atunci când este numit grof. Poate ne explică ei care este diferenţa, în mod concret, între o denumire şi alta. Sau ar putea să ne spună ce a făcut baronul după 1918, că din câte vedem în cererea de atribuire a unui loc central pentru statuie, „realizările” sale se opresc la 1918, deşi a trăit până în 1940!
Pentru a face mai multă lumină asupra adevăratei feţe a fostului magnat local, vom apela la câteva documente, deoarece doar ele pot să ne dea o imagine edificatoare asupra celui de mai sus, şi nu poveştile de genul că datorită lui s-au făcut calea ferată, şcoala, biserica şi toarta la cană, într-un cuvânt indiferent ce s-a făcut în zonă poartă neapărat pecetea sa.
Ori documentele ne arată exact contrariul celui preamărit de apologeţii săi. Un om care toată viaţa a militat pentru anularea Tratatului de la Trianon, creator al mişcării iredentiste din Ungaria, lucru certificat şi de inscripţia de pe mormântul său, şi un duşman neîmpăcat a tot ce este românesc.
Presa interbelică abundă de articole şi luări de poziţie ale sale, dintre care nu putem să nu trecem în revistă câteva, pentru a vedea cui se vrea a se ridica o statuie.
„Noi trebuie să reunim cei 15 milioane (de unguri - n.n.) într-un singur popor. În primul rând, trebuie să eliberăm fraţii din teritoriile ocupate provizoriu, după care să ne debarasăm de paraziţi. Mizerabilii trebuie să dispară de pe pământul maghiar. În locul lor, al oamenilor lipsiţi de credinţă şi de recunoştinţă, în locul duşmanilor, să readucem în patrie fraţii nevoiţi să locuiască în străinătate, în America, în Asia, în insule şi păduri seculare... Ei vor pune bazele unui Imperiu ungar asemănător celui al lui Ludovic cel Mare şi al regelui Matei... Celelalte naţionalităţi trebuie să dispară de pe pământul unguresc, care trebuie să rămână unguresc pentru totdeauna, după legile naturii” (Horia Brestoiu, L`incorigible obsession, în „Roumanie. Pages d`histoire”, XIVe annee, 1989, nr. 1, p. 132).
La Budapesta, unde s-a refugiat la finalul primului război mondial, Urmanczy Nandor a publicat, în ziarul „Pesti Hirlap”, un adevărat campion al presei iredentiste şi revizioniste, apărut în a patra serie în 1878, un organ al intoleranţei şi al şovinismului maghiar, de unde împroşca cu invective şi ameninţări nu numai asupra românilor, ci şi asupra altor naţiuni care potrivit concepţiei milenariste maghiare „sfâşiaseră” Ungaria la Trianon.
Tot în capitala maghiară, groful (sau baronul pentru cei mai avizaţi în genealogia nobiliară maghiară) a ridicat patru grupuri statuare, dezvelite la 12 ianuarie 1922, reprezentând cele patru mari regiuni „rupte” de la sânul patriei mame maghiare. Statui iredentiste, revizioniste, menite să amintească mereu drama Ungariei „mutilate”. Deci nicio legătură conceptuală cu un „mecena” al artei, aşa cum intenţionează unii să ni-l prezinte. Tot la iniţiativa lui Urmanczy Nandor, ziarul „Pesti Hirlap” a iniţiat o listă publică de subscripţie pentru ridicarea unui aşa numit „steag al Trianonului”. Cu ajutorul acestor fonduri, s-a ridicat în Piaţa „Libertăţii” din Budapesta un soclu pe care e abordat drapelul Ungariei coborât în semn de doliu, şi rămas aşa atâta timp cât va rezista Tratatul de la Trianon.
Acelaşi celebru cetăţean topliţean a iniţiat tipărirea de mii de cărţi poştale cu graniţele Ungariei vechi şi cu harta „mutilată” de Tratatul de la Trianon, împreună cu celebrul slogan „nem, nem, soha”, în mai multe limbi de circulaţie internaţională. Aceasta este celebra „acţiune Urmanczy”.
Mai mult de atât, Urmanczy Nandor a fost unul dintre creatorii „Gărzii revizioniste”, organizaţie paramilitară care îşi propunea „să restabilească hotarele milenare ale Marii Ungarii”, aşa cum spunea cel de mai sus în articolul din 9 noiembrie 1932 din acelaşi „Pesti Hirlap”.
Dacă pentru autorii cererii de edificare a unei statui titlul de Cetăţean de Onoare este un argument, să analizăm şi acest aspect. Cine şi în ce condiţii a acordat acest titlu? Un primar numit de autorităţile horthyste, după ocuparea Ardealului prin Dictatul de la Viena. Act care a devenit automat caduc după retrocedarea Ardealului către România, ca multe alte legiferări ale statului maghiar din perioada ocupaţiei. Nicidecum nu are valoare juridică acest act, al unei persoane numite şi nu alese, cum de altfel nu încape comparaţie cu statutul de Cetăţean de Onoare acordat de Consiliul Local al municipiului (organism ales) altor personalităţi.
Am lăsat pentru ultima parte ceea ce noi considerăm a fi acuza cea mai gravă ce i se aduce lui Urmanczy Nandor: aceea de a fi unul dintre autorii (cel puţin moral) masacrului de la Beliş, din noiembrie 1918.
Pentru cei care nu cunosc despre ce este vorba, vom face o scurtă descriere a evenimentelor tragice ce s-au petrecut în localitatea Beliş la sfârşitul primului război mondial, odată cu dezmembrarea dublei monarhii austro-ungare. În această localitate, avea domenii şi un castel fratele lui Nandor, Urmanczy Janos. Despre situaţia ţăranilor pe moşiile grofilor maghiari, fie că se numeau ei grofi sau baroni, nu mai are rost să insistăm. Există o bogată bibliografie istorică despre aceste lucruri. După cum nu are rost să insistăm nici pe crearea acestor latifundii de mii de jugăre de pământ, prin spolierea obştilor ţărăneşti şi deposedarea lor de pământ. Ideea este că, în vremurile acelea de la sfârşitul anului 1918, când monarhia şi întregul sistem politico-social sprijinit de ea se prăbuşeau, prizonierii de război români, sârbi, italieni, ruşi care munceau pe exploatările forestiere ale lui Urmanczy Janos, au intrat pe domeniul familiei Urmanczy de la Beliş de peste 28.000 de jugăre şi au cerut alimente ca să poată pleca acasă. Proprietarul plecase la Budapesta de pe 3 noiembrie, de frica sclavilor de pe moşia sa. Vestea revoluţiei ajungând şi la Beliş, muncitorii au dorit să plece acasă, dar la refuzul celor rămaşi de a le da alimente, au distrus castelul, văzut evident ca o fortăreaţă a represiunii şi exploatării seculare. Urmarea a fost aceea că familia Urmanczy a organizat acţiuni represive, şi nu oricum. La „ordinul” fratelui Nandor, la Budapesta se constituie „batalionul Urmanczy”, care urma să vină la Beliş şi să pedepsească ţăranii care se răsculaseră. A urmat o baie de sânge nemaivăzută până atunci, atrocităţi care au uimit lumea civilizată şi care au dus la întreruperea tratativelor româno-maghiare de la Arad. Cazul a fost ecranizat în 1980, filmul numindu-se „Capcana mercenarilor”.
Comisia mixtă întrunită pentru a elucida împrejurările şi răspunderile pentru aceste oribile crime, a stabilit vinovăţia detaşamentului organizat de Urmanczy Nandor, precum şi amestecul autorităţilor de stat maghiare în toată această poveste. Căpitanul Dietrich recunoştea, în declaraţia sa, că autorizaţia Ministerului de Război a fost obţinută „la intervenţia deputatului Urmanczy”. Din lipsa spaţiului, nu putem reproduce aici tot Procesul Verbal, dar vom extrage din el câteva aspecte. La punctul 3 al Procesului Verbal, încheiat pe data de 14 noiembrie, se spune că „detaşamentul a împuşcat în mod statorial oamenii, deşi starea de asediu nu era proclamată”. Mai jos, la punctul 4, se spune că „la ordinul căpitanului Dietrich, 20 de cadavre, între ele 3 femei, au fost puse pe rug pe jăratecul depozitului incendiat, cu scopul de a fi arse, şi aceasta în ziua de 12 noiembrie 1918, în timp ce comisia mixtă de anchetă se găsea la faţa locului, ardeau fumegând. Execuţia statorială s-a întâmplat în noaptea de 8”.
Foarte importantă pentru speţa de faţă este implicarea directă a lui Nandor în constituirea batalionului de pedepsire. Fapt recunoscut de groful din Topliţa, care atunci se afla deputat la Budapesta. Ce poate fi mai edificator decât recunoaşterea publică a acestuia, în gazeta mai sus amintită, „Pesti Hirlap”, în numărul 268 din 15 noiembrie 1918:
„Sub titlul de „Vărsări de sânge nejustificate la Beliş” şi sub alte titluri în ziarele de azi, au apărut diverse corespondenţe. Ca răspuns la acestea, vă rog să publicaţi următoarea declaraţie:
1. Detaşamentul care a plecat în Ardeal, compus din cei care s-au organizat de bunăvoie la apelul meu (sublinierea noastră), a fost organizat, înarmat şi aprovizionat cu alimente şi echipament în cazarma din strada Falk Miksa, cu ştirea şi consimţământul Ministerului de Război.
2. La Bologa, Cionca şi la Belişul incendiat şi ars până la temelii, detaşamentul a întrebuinţat arma numai împotriva celor care au fost prinşi tâlhărind şi jefuind, arestându- i, şi împotriva celor care au rezistat cu arma în mână sau au atacat. Dintre soldaţi, doi au fost răniţi.
3. Ioan Urmanczy nu a avut nicio cunoştinţă despre organizarea şi trimiterea ajutorului militar. Timp de 5 zile el a fost asaltat de bande înarmate până ce, fiind în pericol de moarte cu familia, a fost silit să se refugieze înainte de a sosi ajutorul.

4. Comunicatele, desigur pornesc din sursă valahă, ca să se deruteze atenţia lumii de la infamiile pe care le-au comis în Ardeal împotriva ungurilor. În regiunile locuite de valahi, deja toate familiile ungureşti au fost jefuite. Au mânat animalele, au cărat cerealele, au jefuit şi distrus casele, au incendiat. Cei ce nu s-au refugiat, au fost asasinaţi. La Beliş au asasinat trei oameni.
5. Mă mir de ministrul Jaszi că se pronunţă în bază de informaţii unilaterale, fără a cunoaşte situaţia de fapt. Prin aceasta numai îngreunează restabilirea ordinii. În provincie anarhia este generală. Sute de mii jefuiesc, incendiază, asasinează. Prin teorii ştiinţifice, cuvântări şi afişe nu se poate restabili ordinea.
Nandor Urmanczy, Budapesta, 14 noiembrie 1918”.
Declaraţia aceasta a deputatului Urmanczy Nandor vine să lămurească mai multe aspecte:
1. Mentalitatea familiei care a stăpânit domenii întinse în Ardeal, care organizează expediţii militare de pedepsire, după model medieval, dispunând după bunul său plac de viaţa şi moartea supuşilor.
2. Detaşamentul care a acţionat la Beliş a fost organizat la chemarea şi îndrumarea directă a lui Urmanczy Nandor, cu ştirea Ministerului de Război de la Budapesta. Faptul este cu atât mai important cu cât ulterior evenimentelor, autorităţile budapestane au încercat să se spele pe mâini, printr-o declaraţie a ministrului Jaszi, publicată cu o zi înainte în acelaşi cotidian, şi prin care spunea că „din partea mea voi pretinde că nu numai făptuitorii direcţi, dar şi autorii morali să fie pedepsiţi în mod exemplar, luându- se toate măsurile ca în viitor să nu se mai întâmple astfel de atrocităţi neomenoase” („Pesti Hirlap”, nr. 267 din 14 noiembrie 1918”).
3. Declaraţia lui Urmanczy Nandor plină de îngâmfare feudală abundă în minciuni grosolane şi calomnii la adresa poporului român, ilustrând atitudinea sa faţă de români. Urmanczy Janos se găsea la Budapesta când se pregătea detaşamentul de pedepsire a românilor, şi nicidecum nu era sechestrat la Beliş! Cât priveşte „infamiile românilor” în Ardeal, ele sunt simple născociri menite a justifica procedeul barbar al detaşamentului. Nicăieri românii nu au masacrat comune întregi şi nu i-au ars pe rug pe locuitori, cum au făcut soldaţii maghiari la Beliş şi cum s-a făcut în 1940 la Ip şi Trăznea.
 Dacă se mai îndoia cineva de complicitatea „celui mai mare maghiar din Topliţa” la acest episod, probabil că acum se va gândi de două ori când se va solicita o statuie în Topliţa. Asta doar în cazul în care nu se va dori a se aniversa la dânsa uciderea „opincarilor valahi”...

Categorie: