În cine să mai creadă românul? Pe cine să mai respecte?

Întrebat de ce, în această brambureală politică postdecembristă, românească, toate merg anapoda, de ce mai-marii au scăpat, periculos, hăţurile din mână, un apreciat analist politic a atins punctul dureros al întrebării, dar, mai ales, al situaţiei în care se află România de azi, o Românie care, după spusele unui profesionist, doar 10% mai aparţine şi românilor. Nu există necesarul minim de respect pentru instituţiile Statului Român, nici pentru cei ajunşi să ne conducă, din 1990 încoace, din scaunele înalte ale Puterii, putere care pe unii îi prosteşte, unora le ia minţile?!
Aşadar, de unde să vină şi cum să fie posibil acel necesar respect? Cum să fie vorba despre încrederea şi respectul românului, când Liviu Dragnea, şeful celui mai mare partid din România - PSD -, preşedinte al Camerei Deputaţilor, a „reuşit”, din cauza atâtor mişmaşuri, să ajungă pe mâna justiţiei şi să fie condamnat definitiv? Cum ar mai putea fi vorba despre respect faţă de o instituţie foarte importantă a Statului Român, când în fruntea ei, ca preşedinte de Senat, care, în trei săptămâni a votat de două ori împotriva interesului naţional, împotriva românilor, se află acest nomina odiosa - Călin Popescu Tăriceanu?
Vă mai amintiţi ce trăsnăi mai făcea insul, ca prim-ministru? Din două în două săptămâni, era prezent, să dea raportul, la Budapesta, probabil în căutarea următoarei neveste? El, cu o altă podoabă, Mihai Răzvan Ungureanu, şeful Externelor pe atunci, fără a întreba pe cineva, au făcut, definitiv, cadou Ungariei, „moştenirea Gojdu”, o avere în valoare azi cam de cinci miliarde de euro, la care cei doi demnitari, de atunci, au renunţat de dragul ungurilor. Nici nu mai era nevoie de acel decret, de prin anii '50, când conducerea comunistă a României a renunţat, de bună-voie, şi ea, la valoroasa moştenire. Practic, trădătorii au rezolvat totul, fără a mai da cuiva dureri de cap. Tot el, acest slugoi, care se consideră un fel de liberal, sub mantaua lui Liviu Dragnea, propunea şi susţinea ca şedinţele de guvern ale României şi Ungariei să aibă loc, alternativ, la Budapesta şi la Bucureşti, într-o atmosferă şi un timp în care ciocnirile diplomatice ungaro-române luau amploare, iar punctele de vedere erau tot mai diferite, mai dificile, mai aprinse. Nu se punea problema că, mai ales, România se confruntă cu acea tensionare a relaţiilor maghiaro-române.
Sub bagheta acestui trădător s-a derulat şi aria dirijată a voturilor antiromâneşti la înfiinţarea ilegală, printr-o excepţie de la Legea Educaţiei Naţionale, a „Liceului Teologic Romano-Catolic Rakoczi II”, de la Târgu-Mureş, şi votul împotriva arborării Tricolorului, în fiecare an, cu cinci zile înainte de 1 Decembrie, Ziua Naţională, pe principalele bulevarde, străzi, ale tuturor localităţilor din România! Mai ales în judeţele Harghita şi Covasna! Acest individ, omul numărul doi în stat, cocoţat acolo unde nu-i este locul, nu o dată şi-a bătut joc de interesul naţional, dar şi de simţămintele româneşti.
Se spune că legea trebuie respectată de la vlădică până la opincă, şi când auzi că al treilea om în stat, Liviu Dragnea, şef al PSD, preşedinte al Camerei Deputaţilor, este condamnat, definitiv, pentru acte ilegale, rămâi surprins. Şi te întrebi: mai poate fi vorba de respect? Când miniştri din Guvernul României ajung la mititica pentru lăcomie, furt şi necinste, că şi-au băgat mâna până la umăr, în banii statului, şi în cei ai Uniunii Europene, tot aşa te întrebi: oare ce respect mai merită ăştia?
În astfel de cazuri e bine să dăm timpul înapoi, din nevoia de comparaţie, într-o întoarcere în memorie, pentru a ne aminti ce miniştri şi premieri aveau românii înainte de decembrie 1989! Nu era bun şi priceput premierul Ion Gheorghe Maurer? Poate sta, cumva, Viorica Dăncilă în faţa memoriei, a amintirii lui, deşi ea nu-i are pe oamenii lui Ceauşescu pe cap? În vremurile acelea, Corneliu Mănescu, dintr-o ţară comunistă, caz unic, este ales preşedinte la ONU, iar ministru al Învăţământului, după Ilie Murgulescu, era tocmai academicianul Mircea Maliţa, autorul superbelor eseuri „Aurul cenuşiu”, iar şeful Externelor, al diplomaţiei româneşti, era Ştefan Andrei, curtat de colegii lui, ai Externelor, din întreaga lume! Era vremea în care Ioan Avram, un profesionist, şi el, răspunzător de economia ţării, cunoştea bine numeroasele întreprinderi de interes naţional ale Târgu-Mureşului!
Azi, în cine să mai creadă românii? Pe cine să mai respecte ei? Majoritatea demnitarilor de azi, cei ajunşi în înalte funcţii, nu au decât grija propriului buzunar, a portofelului, a rucsacului tot mai plin, a interesului personal şi de partid!
Îşi mai amintesc ei, oare, că există tradiţii, culturale, o cultură de care ar trebui, măcar în ceasul al doisprezecelea, să aibă grijă? Şi-au mai amintit ei, oare, în Camera Deputaţilor, în Senat sau în Guvern, de cei care au suferit: Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Petre Ţuţea, de generalii, în frunte cu Mareşalul Ion Antonescu, mari patrioţi, care au luptat, pe frontul de Răsărit, apoi mulţi pe cel din Apus, până în Munţii Tatra, până la porţile Vienei, cu gândul de a aduce acasă, la Ţara-Mamă, Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţei, şi, bineînţeles, nordul Ardealului, pământ românesc, dat, prin Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, Ungariei horthyiste şi fasciste?
Nu o dată am scris despre acei profitori postdecembrişti, acei trădători de neam, săritori dintr-o barcă politică în alta, în care românii nu mai cred, care, ajunşi, acolo sus, i-au uitat, le-au întors spatele. Oameni mereu aflaţi în contradicţie cu viaţa, cu evenimentele importante, decisive, ale Statului Român, ale Ţării!
Cu frica lui Dumnezeu, credincios, încrezător în Biserica Neamului, în tradiţiile românilor, în slujitorii Sfintelor Altare, când are o nădejde, o speranţă, românul priveşte spre cer. Spre Părintele Îndurărilor! Doar în El mai crede! În rest?
Chiar, în cine să mai creadă românul mereu minţit, mereu înşelat? Pe cine să mai respecte?

Categorie: