Colindatul tradiţional românesc

Colindatul tradiţional românesc,
în contextul Festivalului de Colinde „Crăciunul la Români”, ediţia a XXVI-a, Sfântu-Gheorghe, 12-18 decembrie 2016

A mai trecut un an şi s-a orânduit, cuminte, în şirul nesfârşit al vremii. A mai sosit un an şi va să intre în rândul unui ciclu nou al vieţii şi al devenirii. Cununa anului tradiţional, ce tocmai s-a încheiat, prin colinde şi colindat, se deschide iarăşi, într-o nemărginită succesiune şi o continuă trecere. Omul tradiţional a simţit nevoia să se raporteze permanent la curgerea vremii, în încercarea de a se integra în ciclurile cosmice. Colindele şi colindatul au tocmai această menire de a marca şi de a întări peceţile timpului. Cununa anului nou se deschide prin cântece, ritualuri, jocuri şi multă voie bună. Dincolo de toate acestea se iniţiază, însă, legătura omului cu transcendentul şi se continuă puntea dintre lumea văzută şi cea nevăzută, dintre omenesc şi ceresc…
Colindele şi colindatul sunt strâns legate de Crăciun, sărbătoarea Naşterii Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos. Din dimineaţa Ajunului şi până în târziul nopţii de Crăciun, prin sate şi prin oraşe răsună acele vestiri minunate: colindele. Laice sau religioase, cântate de grupuri şi cete de flăcăi, de bărbaţi sau de copii, colindele reprezintă o categorie folclorică de o vechime imemorială, ancestrală. Colindele şi colindatul, ca forme de manifestare tradiţională, au fost legate iniţial de practicile precreştine ale solstiţiului de iarnă, fiind integrate ulterior în cadrele sărbătorii Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos. Colindele şi obiceiul colindatului au fost înmănuncheate în cele dintâi culegeri de folclor românesc, de la primele relatări datorate lui Dimitrie Cantemir în secolul al XVIII-lea, la antologiile realizate de Anton Pann şi Vasile Alecsandri în veacul al XIX-lea, şi de la culegerile ştiinţifice făcute de Béla Bartók, Constantin Brăiloiu şi George Breazul în prima jumătate a secolului trecut, până la studiile, analizele şi teoretizările de sinteză din ultimele decenii. Pentru vechimea, originalitatea, vitalitatea şi forţa de expresie, obiceiul colindatului de ceată bărbătească, din România şi din Republica Moldova, a fost introdus, în anul 2013 (prin strădania şi remarcabila sinteză ştiinţifică realizată de etnologii români şi moldoveni), pe Lista Reprezentativă a Patrimoniului Intangibil al Umanităţii, UNESCO.
Colindatul poate îmbrăca, aşa cum teoretiza etnologul Ovidiu Bîrlea, şi forme extreme: de la jocurile cu măşti, văzute ca reminiscenţă a riturilor precreştine, şi până la cântecele de stea sau formele de teatru religios, interpretate ca variante ale culturii populare de influenţă creştină. Forma de manifestare tradiţională a colindatului românesc rămâne, însă, ceata de colindători. Ea reprezintă un mod ancestral de coeziune socială, dar şi o cale spre iniţiere şi ierarhizare. Ceata de colindători s-a păstrat mai ales în sudul şi în Câmpia Transilvaniei, în Ţara Făgăraşului, Ţara Loviştei, în Hunedoara, dar şi în Câmpia Bărăganului. Ceata exprimă forţa comunitară şi rostul obiceiului, manifestând plenar virtuţile augurale (de bune şi favorabile prevestiri), calităţile apotropaice (sau protectoare) dimpreună cu toate celelalte însuşiri simbolice ale colindatului. Gazda care primeşte ceata de colindători va dobândi toate energiile benefice pe care aceasta le transmite; de aceea trebuie să-i aştepte şi să-i primească pe colindători cu uşile casei şi ale sufletului, larg deschise.
Pe vremuri, se spunea că se cuvine să intre din fiecare casă cineva în ceată, flăcău sau bărbat însurat, cam până la vârsta de 40 de ani, vârstă care putea să ajungă şi spre 60 de ani, dacă acela era un bun cunoscător şi transmiţător al repertoriului. Colindele sunt „dedicate”: gazdei, fetei de măritat sau flăcăului de însurat din casa colindată. După ce fetele de măritat din casele colindate au fost cântate ca „dalbe fecioriţe”, cu ochii negri ca murele, cu faţa dalbă şi frumoasă şi cu buzele rumene precum bujorii, multe dintre colinde sunt adresate tinerilor feciori. Versurile îi înfăţişează mândri şi frumoşi asemenea păunilor, voinici neînfricaţi şi vânători neîntrecuţi, care se luptă cu cerbul sau cu leul, animale mitologice, cu largă reprezentare în colindele româneşti.
Maniera interpretativă antifonică, cu două grupe de colindători care preiau de la una la alta liniile melodice, refrenele caracteristice, dar şi similarităţile stilistice, sunt elemente care ne atrag atenţia asupra unităţii în diversitatea colindatului tradiţional al cetelor bărbăteşti din spaţiul românesc.
Colindele şi colindatul au tocmai această menire de a marca şi de a întări peceţile timpului. Poate, nu întâmplător, începutul colindatului a fost lăsat, încă din vechime, în seama copiilor mici. Inocenţa vârstei lor a conferit dintotdeauna puritatea aproape sacrală a rostuirii gesturilor şi cuvintelor simbolice, prin puterea rostirii virtuţilor augurale (sau ale prevestirilor favorabile) şi apotropaice (sau ale formulelor protectoare), ca şi ale tuturor celorlalte însuşiri simbolice ale colindatului.
Colindatul copiilor, desfăşurat în Ajunul Crăciunului, se prelungeşte simbolic până la Anul Nou, cu sorcova, care a fost, la origine, o simplă nuia, o mlădiţă înmugurită de măr. Binecuvântările sorcovitului reunesc virtuţile magice ale sorcovei cu vorbele rostite, transferând puterile germinative şi vitale persoanelor colindate. Pluguşorul reprezintă o altă formă arhaică a substratului agricol, de răspândire magică a belşugului. În Moldova, urările pluguşorului ating cele mai viguroase şi creative formulări din întregul spaţiu românesc, iar cetele sunt formate atât din copii, cât şi din flăcăi şi adulţi. Textul scandat este completat cu o recuzită sonoră din care nu lipseşte buhaiul, acel instrument care imită mugetul taurului, apoi bice, clopote şi fluierul, care execută o melodie improvizată.
Altă formă străveche a întâmpinării Noului An, prin urări şi veselie, o reprezintă cortegiul colindatului cu măşti animaliere. Tipurile care sunt exprimate şi însoţite prin muzică sunt, fără îndoială, ursul şi capra, denumită, pe alocuri şi turcă. Atestat doar în Moldova, cortegiul ursului este menit să aducă noroc şi sănătate, printr-un joc sumar care imită pe cel al urşilor care erau purtaţi, odinioară, pe uliţele satelor şi prin târguri.
În opoziţie cu aria de răspândire strict moldovenească a ursului, cortegiul măştilor animaliere de cerb sau capră a fost întâlnit pe întregul spaţiu românesc. Capra, turca sau brezaia este prezentă pe tot parcursul sărbătorilor de iarnă din preajma Anului Nou, de la Sfântul Vasile până la Bobotează şi Sfântul Ioan. Capra era vestită de copii, jucată de tineri şi asemuită uneori, prin Transilvania, cu ceata de colindători. În Transilvania, turca sau ţurca, aşa cum mai este numită pe alocuri, era jucată de flăcăi, cu mişcări spectaculoase şi cu salturi îndrăzneţe menite să inspire, în rândurile asistenţei, teamă şi respect. Jocul ritual al turcii, executat pe drum, era urmat de un joc propriu-zis, de obicei o ardeleană sau o învârtită, cu strigături, care se făcea în curtea sau în casa gazdei.
***
Nu am rezistat ispitei de a face o sumară teoretizare şi o trecere în revistă a caracteristicilor şi elementelor colindatului tradiţional românesc, tocmai pentru a releva mai bine locul şi rolul acestora, în contextul prezentării Festivalului de Colinde şi Obiceiuri de Iarnă „Crăciunul la Români”, organizat de Fundaţia „Mihai Viteazul” din Sfântu-Gheorghe, judeţul Covasna, şi aflat, în perioada 12-18 decembrie 2016, la cea de-a XXVI-a ediţie.
Atunci când, în decembrie 1991, debuta prima ediţie, organizatorii îşi propuneau să promoveze şi să păstreze tradiţiile populare, costumele tradiţionale şi folclorul (de autentică şi bună calitate), ca tot atâtea obiective majore ale Fundaţiei. An de an au fost primiţi tot mai mulţi colindători, din judeţele Covasna şi Harghita, dar şi din întreaga Ţară; practic, toţi aceia care şi-au manifestat dorinţa de a participa la una sau mai multe ediţii au fost primiţi (la Sfântu-Gheorghe ca şi la Târgu-Secuiesc) cu braţele deschise, cu bucurie, solidaritate, suflet bun şi dărnicie, cu dragoste frăţească şi iubire creştinească, întru Hristos Domnul.
Festivalul a debutat, în perioada 12-15 decembrie, cu seri de colinde, susţinute, în Catedrala Ortodoxă cu hramurile „Sfântul Gheorghe” şi „Sfântul Nicolae”, de cele mai curate glasuri şi cele mai senine suflete, acelea ale copiilor preşcolari şi şcolari din Sfântu-Gheorghe şi localităţile din împrejurimi. Anul acesta au participat mai mulţi ca niciodată: 562 de copii. Cred că este, cu adevărat, o minune de la Dumnezeu faptul că aceşti copilaşi minunaţi deprind, de la vârste fragede, câteva noţiuni despre obiceiurile tradiţionale, în spiritul păstrării apartenenţei identitare faţă de Neam şi Ţară! În acelaşi context, sâmbătă, 17 decembrie, dimineaţa, Catedrala Ortodoxă a găzduit câteva dintre formaţiile invitate, printre care, la loc de cinste s-a aflat (anul acesta, ca şi în toate ediţiile, din 1995 până în prezent) Grupul „Ciobănaşul” din Tupilaţi, judeţul Neamţ, coordonat de Romică Leonte, împreună cu alte două grupuri, din Republica Moldova: Ansamblul „Peliniţa” al Casei de Cultură din comuna Pelinei, raionul Cahul, coordonat de Nina Munteanu şi Maria Loghin, şi Formaţia Folclorică „Cimbrişorul” din satul Găleşti, raionul Străşeni, coordonator Vera Isac. A urmat o paradă a portului popular, prin centrul oraşului Sfântu-Gheorghe, până în Piaţa „Mihai Viteazul”, urmată de deschiderea oficială a Festivalului şi un scurt program de colinde şi obiceiuri de iarnă (foto 1). Grupurile de colindători au fost, ca în fiecare an, oaspeţii unor instituţii fundamentale ale Statului Român (Instituţia Prefectului) sau ale autorităţilor locale (Consiliul Judeţean), ducând şi acolo vestea Naşterii Domnului Iisus Hristos şi, prin câteva crâmpeie ale obiceiurilor tradiţionale, făcând urări de sănătate şi prosperitate celor prezenţi (foto 2, 3).
Momentul central al ediţiei de anul acesta l-a constituit, bineînţeles, spectacolul de gală al Festivalului, desfăşurat în sala de sport a Colegiului Naţional „Mihai Viteazul” din Sfântu-Gheorghe. Şi, după cum menţionam în preambulul acestui articol, Naşterea Domnului era vestită, în satul tradiţional românesc, mai întâi de vocile curate şi senine ale copiilor, prima „veste bună” a fost adusă de copiii din satul Păpăuţi, comuna Zagon, judeţul Covasna, coordonaţi cu totală dăruire şi înalt profesionalism de educatoarea Liliana Vereş. A fost un moment de o înălţătoare şi curată frumuseţe, creat de aceşti minunaţi copii (foto 4). Lor le-au urmat alte grupuri: cele trei formaţii anterior menţionate, dar şi Corul „Plai întorsurean”, din oraşul Întorsura-Buzăului, judeţul Covasna, şi Corul „Siteanca”, din comuna Sita-Buzăului (ambele dirijate de prof. Tatiana Teacă), Grupul de Colindători „Brăduleţul” al Parohiei Ortodoxe din comuna Zagon, coordonat de Livia Hagiu şi Carolina Paloşan, constituind o premieră şi o surpriză foarte plăcută în cadrul acestei ediţii (cu prezentarea unor colinde religioase de tradiţie bizantină) şi, nu în ultimul rând, Grupul Vocal „Voievozii munţilor” din comuna Vâlcele, judeţul Covasna, condus de Pr. Vasile Antonie Tămaş, o prezenţă deja obişnuită, de câţiva ani, în cadrul manifestărilor culturale româneşti din zonă.
Duminică, 18 decembrie, Festivalul de Colinde a continuat la Casa de Cultură din Târgu-Secuiesc cu un spectacol care a reunit, în acelaşi spirit al aşteptării Crăciunului, copiii (preşcolari şi şcolari) atât din acest oraş, cât şi din Mărtănuş, Oituz, Breţcu, Voineşti (Covasna), Ojdula şi Zăbala, care şi-au revărsat prinosul lor de bucurie la Naşterea Domnului, prin colinde, cântece şi dansuri tradiţionale.
Şi, tot în acest duh al Sărbătorii, Corul „Ecclesia” al Catedralei Ortodoxe din Sfântu-Gheorghe a susţinut, duminică, la finalul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, un concert de colinde şi cântări bisericeşti care au înălţat inimile credincioşilor aflaţi în Catedrală.

***
… Şi a fost ediţia a XXVI-a a Festivalului de Colinde şi Obiceiuri de Iarnă „Crăciunul la Români”, organizat de Fundaţia „Mihai Viteazul” din Sfântu-Gheorghe…
Cu aceasta, cununa anului vechi, iată, s-a închis; în acelaşi timp, cea a noului an s-a deschis, încă o dată, iar şi iar, într-un ciclu peren, prin cântece, ritualuri, jocuri şi multă voie bună. Dincolo de toate acestea se iniţiază, însă, legătura omului cu transcendentul şi se continuă puntea dintre lumea văzută şi cea nevăzută, dintre omenesc şi ceresc…
La Mulţi şi Binecuvântaţi Ani!

Categorie: