CONŞTIINŢA DE COMUNITATE

Obiceiurile au apărut istoric ca fapte de cultură menite să cadenţeze logic viaţa oamenilor, existenţa lor socială, să marcheze momentele importante ale trecerii lor prin lume, să le modeleze comportamentul. Aceste modele comportamentale au constituit întotdeauna articulaţiile de bază ale civilizaţiei unei comunităţi tradiţionale. Omul, ca membru al unui grup social, trebuia să se poarte în spiritul comportamentului neamului, deci al colectivităţii în sânul căreia s-a născut şi în totală dependenţă de rigorile ethosului.
„Poartă-te cum ţi-e vorba şi vorbeşte cum ţi-e portul!”, indică simbolic o alcătuire proverbială românească. Proverbul conţine, în semantica lui, un indiciu preţios, conform căruia, în ipostaza sa culturală, omul trebuie să se poarte în consens cu valorile etniei din care face parte şi în acord cu sine însuşi, eliminând, pe cât posibil, masca, duplicitatea. Prin urmare, normele comportamentale ale grupurilor omeneşti s-au ivit odată cu cristalizarea procesului etnogenezei. Fiecare spaţiu geografic distinct, fiecare colectivitate umană constituită în cadrele aceluiaşi teritoriu şi în sunetele aceleiaşi limbi-mamă şi-a făurit, de-a lungul anilor, un comportament moral şi cultural specific, un „modus vivendi” particularizator.
Aşadar, între condiţiile care întreţin existenţa etnicului, aceea care nu lipseşte niciodată şi care cu drept cuvânt se poate numi fundamentală este conştiinţa de comunitate. Fără o conştiinţă de comunitate nu există societate de oameni, chiar dacă societatea este redusă la familie. Familia de oameni, fundată pe instinct numai, poate că a existat odată pe pământ, dar nu ca fapt care intră în viaţa istorică a omenirii, ci ca un fapt biologic, care nu interesează etnopsihologia ( Constantin Rădulescu-Motru, Etnicul românesc).
Primele manifestări ale conştiinţei de comunitate îmbracă forma tradiţiilor religioase. Membrii societăţii, fie cât de primitivi, se simt în legătură de comunitate între ei prin cultul, închinat fiinţelor supranaturale, în voinţa cărora ei pun soarta lor. În cuvântul latinesc religio se păstrează chiar înţelesul de comunitate.
Frica de necunoscut şi primejdia războaielor au făcut ca societăţile, apropiate prin origine, să se grupeze mai multe la un loc, în aceeaşi conştiinţă de comunitate. Din numeroasele seminţii de popoare care locuiau în Italia s-a constituit cu timpul comunitatea Imperiului Roman, cum s-a constituit şi Imperiul German din seminţiile germane răspândite pe teritoriul Europei Centrale şi Nordice. Primejdia războiului nu face să se nască însăşi conştiinţa de comunitate, aceasta există mai dinainte în mod obscur la popoarele înrudite prin rasă, dar primejdia provoacă întărirea ei. Toate împrejurările istorice prin care trec popoarele aduc în conştiinţa de comunitate, pe care o au membrii acestora, motive de adâncire şi de lărgire de orizont. Conştiinţa comunităţii evoluează astfel de la starea amorfă, pe care o au popoarele primitive, la stările din ce în ce mai adânc structurate pe care le găsim la popoarele contemporane. Aceste stări de evoluţie formează o ordine de ascensiune sufletească, înăuntrul căreia etnicul fiecărui popor în parte poate fi definit prin locul pe care îl ocupă.
Constantin Rădulescu-Motru fixează trei stări de evoluţie pentru conştiinţa de comunitate: conştiinţa comunităţii de origine, cea a comunităţii de limbă şi cea a comunităţii de destin. Acestea se întâlnesc în etnicul fiecărui popor cu lungă viaţă istorică, însă nu într-un mod egal, căci fiecare popor îşi are preferinţele sale, după alcătuirea sa din punct de vedere antropologic şi psihologic.
Colectivităţile tradiţionale aveau tendinţa de a păstra obiceiurile. Ele erau stăpânite de acea „forţă a păstrării” despre care vorbeşte marele teoretician german al obiceiurilor, folcloristul Paul Sartori. Această forţă a exercitat în colectivităţile tradiţionale coerciţie asupra membrilor acestor colectivităţi şi a făcut ca anumite obiceiuri să se păstreze chiar şi după ce şi-au pierdut sau şi-au schimbat sensul.
Obiceiul, obligatoriu pentru întreaga comunitate, nu se realizează întotdeauna colectiv. De pildă, obiceiul de a turna plumb de Anul Nou pentru a ghici viitorul, era obligatoriu în satele cu viaţă folclorică tradiţională, dar nu se practica în colectiv, ci în grupuri mici sau individual. Nici obiceiurile mai importante, mai ample, nu se făceau întotdeauna cu participarea întregii colectivităţi. La nuntă şi la înmormântare nu lua parte tot satul. În schimb, în satele cu viaţă folclorică tradiţională, obiceiurile de peste an aveau un caracter general. Deşi colindau numai copiii sau ceata de flăcăi, deci numai ei luau parte activă la practicarea obiceiului, întregul sat participa la desfăşurarea lui, căci toate casele erau obligate să primească pe cei ce colindau. Cei care nu primeau colindători erau batjocoriţi. Participarea colectivităţii avea aici alte proporţii şi alt caracter decât la obiceiurile de nuntă sau de înmormântare.
Niciun membru al colectivităţii nu încerca să se sustragă atunci când un obicei se cerea practicat. Neîndeplinindu-l, ar fi încălcat tradiţia. Tocmai în acest respect al tradiţiei, în credinţa în obligativitatea obiceiului stătea, în satele cu viaţă tradiţională, puterea obiceiului. Individul nu avea altă soluţie decât să acţioneze potrivit cu datina, să se conformeze rigorilor tradiţionale, să respecte buna-cuviinţă îndătinată. Altfel se excludea singur din colectivitate. Cei care aparţineau unei colectivităţi erau obligaţi, printr-o lege nescrisă, să-i apere şi să-i păstreze obiceiurile.

Categorie: