Continuitate şi înnoire duhovnicească în Eparhia Munţilor

Dialog duhovnicesc cu Preasfinţitul Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei, la un an de la întronizarea în scaunul de la Miercurea-Ciuc

„Fiţi pe pace, aveţi-vă bine şi nu vă sfădiţi!” (Sfântul Ierarh Andrei Şaguna)

Un an poate să reprezinte un interval scurt de timp. Pe de altă parte, într-un an se poate arăta cu prisosinţă măsura adevărată şi vrednicia unui Om pe care Pronia cerească l-a rânduit să apere şi să păstorească turma cea duhovnicească a lui Dumnezeu, aici, în binecuvântatele meleaguri ale Covasnei şi Harghitei, aflate în inima Ţării. Un an s-a scurs, cu bune şi mai puţin bune, peste Eparhia Munţilor. Un an de când Preasfinţitul Părinte Andrei Moldovan, prin rânduiala bunului Dumnezeu, a (re)sosit în această Episcopie, spre slava lui Dumnezeu şi spre mângâierea Românilor aflaţi de ani şi ani în suferinţă, cedaţi şi trădaţi „pentru un pumn de arginţi”, de mai-marii (atât de efemeri!) ai lumii noastre politice. Un an în care s-au definitivat şi s-au sfinţit biserici, în care au fost hirotoniţi preoţi şi instalaţi în posturile vacante ale unor parohii mai puţin „îndestulate” din cele două judeţe, un an în care lucrurile s-au rânduit şi au mers înainte, într-un firesc pe care doar aşezarea întru smerenie, rugăciune şi respectarea Canoanelor Sfintei Biserici Ortodoxe poate să le confere stabilitate şi trăinicie. Despre acest an, dens şi atât de încărcat de semnificaţii, am avut bucuria şi onoarea să „tăinuiesc” împreună cu Preasfinţitul Părinte Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei, la sediul Reşedinţei Episcopale din Miercurea-Ciuc.

- Suntem, iată, la un an de la întronizarea Preasfinţiei Voastre ca Episcop al Românilor din cadrul Eparhiei Covasnei şi Harghitei? Cum aţi caracteriza acest an, atât din punctul de vedere al împlinirilor, dar şi din cel al proiectelor aflate încă „în aşteptare” sau în diverse faze de lucru?
- Slavă bunului Dumnezeu pentru toate! Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, cu votul exprimat al membrilor Sfântului Sinod, la recomandarea Înaltpreasfinţitului Părinte Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, şi a Sinodului Mitropolitan din Mitropolia Ardealului, iată-ne la un an de la slujba săvârşită în Catedrala Episcopală din Miercurea-Ciuc, a întronizării mele ca al doilea Episcop în cetatea Covasnei şi Harghitei. A fost un an binecuvântat de Dumnezeu, cu multe împliniri sufleteşti, cu roade bogate în domeniul administraţiei bisericeşti. Am venit după un Om foarte vrednic! Înaltpreasfinţitul Ioan, în cei douăzeci de ani de episcopat în această binecuvântată Eparhie a Ţării noastre, a reuşit să ridice la cel mai înalt nivel lucrarea duhovnicească şi, din punct de vedere administrativ, a lucrat cu timp şi fără timp; cum spuneam şi la împlinirea a trei luni de la întronizare, atunci când împreună cu dumneavoastră am mai purtat un dialog pentru „Condeiul ardelean”, el a avut peste 80 de şantiere, biserici aflate în lucru. La ora actuală nu mai avem decât trei biserici în construcţie: două la Sfintele Mănăstiri Făgeţel şi Mănăstirea Doamnei de la Moglăneşti (Topliţa) şi a treia, biserica de la Protopopiatul Întorsura-Buzăului, având hramul Sfântului Ierarh Nectarie. A fost, prin urmare, un an binecuvântat de Dumnezeu, în care timpul s-a scurs atât de repede încât nu am împlinit chiar toate cele propuse; un an în care, împreună cu clerul şi cu poporul binecredincios din această Eparhie, am reuşit să desăvârşim multe lucrări duhovniceşti, dar şi administrative. Clerul din această Eparhie este binecuvântat de Dumnezeu, mai ales că majoritatea slujitorilor la Sfintele altare sunt tineri, bine pregătiţi din punct de vedere teologic, cu râvnă faţă de cele sfinte, iubitori de Neam şi de Ţară. În această Eparhie, din punct de vedere duhovnicesc, lucrurile sunt foarte bine aşezate, pentru că fiecare îşi cunoaşte, cu smerenie, locul şi lucrarea sa. Aş dori să subliniez: cu toţii sunt oameni smeriţi, cu frică de Dumnezeu, ataşaţi de Biserică şi iubitori de Neam, pentru că Biserica este leagănul spiritualităţii româneşti din această binecuvântată Ţară, numită România. Episcopia Covasnei şi Harghitei este o Episcopie misionară, în care lucrarea jertfelnică este primordială, aşa cum le-am spus şi preoţilor: „Toate problemele să le înmormântaţi în suflet şi să le aşterneţi în faţa lui Dumnezeu! Răbdaţi, închideţi ochii şi mergeţi mai departe”. Dumnezeu nu lasă nemângâiat pe nimeni. Dumnezeu ne ajută, la timpul potrivit, pe fiecare dintre noi. Paradoxal, cea mai dificilă misiune nu este în afara Ţării, aşa cum s-ar crede, ci în propria noastră Ţară, în locuri în care Românii nu mai ştiu limba strămoşilor, Limba Română. Mă doare sufletul atunci când merg pe la unele biserici parohiale din cele mai îndepărtate sate (cum ar fi Parohia Joseni și Parohia Imper, ambele din judeţul Harghita), în care Românii nu mai ştiu să vorbească româneşte. Mai mult chiar: în duminicile în care nu se poate face slujbă la biserica românească, merg cu toţii la bisericile vecine, din celelalte confesiuni. Am încercat, pe cât s-a putut, să deleg câte un preot care să slujească şi în aceste parohii. De exemplu, la Joseni, care este o parohie cu douăzeci de suflete, un preot nu poate să locuiască acolo; de aceea, am încercat să trimit în fiecare duminică un preot, să le aducă alinare şi mângâiere duhovnicească şi acelor Români. Chiar în data de 3 ianuarie, când în judeţul Harghita se înregistrau minus 22 de grade, noi am săvârşit Sfinţirea Mare a bisericii, înconjurând sfântul locaş. La Evanghelia a III-a, la înconjurare (Ioan, 10:22), este un verset foarte frumos: „Şi era atunci la Ierusalim sărbătoarea înnoirii templului şi era iarnă”. Aşa s-a întâmplat şi cu noi, la Joseni: sărbătoarea sfinţirii bisericii a fost săvârşită iarna, la minus 22 de grade, când mi s-a lipit palma pe cârjă atunci când am luat-o în mână. Dar (slavă lui Dumnezeu!) sufletele românilor, chiar dacă temperatura coboară la minus 22, minus 25, sunt calde şi apropiate de bunul Dumnezeu şi de Biserica noastră strămoşească.
- Se ştie, în Ţară sunt două tipuri de parohii: parohii „îndestulate” (ca să nu le numim bogate) şi parohii sărace. Care este raportul dintre cele două categorii de comunităţi? Există relaţii de într-ajutorare între cele din prima categorie către cele din a doua? Există o preocupare, în acest sens, la nivelul Episcopiei şi al protopopiatelor?
- Parohiile din nordul judeţului Harghita (zona românească, a Topliţei) sunt parohii de categoria întâi şi a doua. Practic, acestea sunt şi foarte puţine: doar 13. În sudul judeţului Covasna (zona Întorsurii Buzăului) avem tot aşa: 14 parohii, din care 6 de categoria întâi şi 8 de a doua. Celelalte parohii, în ambele judeţe, până la 120 de parohii, sunt toate de categoria a treia, adică sărace şi foarte sărace, misionare. La nivelul Eparhiei există un fond pentru într-ajutorarea preoţilor care nu reuşesc să-şi realizeze salariul din fonduri proprii. Şi-atunci, o parte din fondurile respective se îndreaptă către parohiile de categoria a treia. Nu au fost niciodată situaţii în care preoţii să nu-şi poată lua salariul. O parte din parohiile de categoria a treia, chiar dacă sunt mai sărace, deţin totuşi teren sau pădure şi mai câştigă câte ceva din folosirea lor.
- În peregrinările mele din cele două judeţe, am observat că sunt mai multe parohii care se risipesc, prin dispariţia fizică a oamenilor care mor, prin plecarea celor tineri, dar şi prin lipsa copiilor.
- Din păcate, aceasta e realitatea! „Satul românesc se retrage în cărţi, iar cărţile în biblioteci, unde le acoperă praful”, după cum spune poetul Ion Mureşan. Situaţia este valabilă pentru toate satele, la nivelul întregii Ţări, dar este resimţită mai acut, aici, la noi. Avem parohiile din zona Odorheiu-Secuiesc (Vidacut, Săcel, Uilac, Eliseni), care nu mai au decât aproximativ 20 de credincioşi, iar media lor de vârstă se află între 70 şi 85 de ani. Acestea sunt parohii în care merg 4-5 credincioşi duminica la Sfânta Liturghie. A fost acest mare exod, după Revoluţie, când tineretul a plecat din Ţară. Noi ne bucurăm că în diaspora comunităţile româneşti sunt foarte bine închegate, dar ne întrebăm: Câţi dintre cei care s-au stabilit în diaspora şi, mai ales, dintre copiii lor, care s-au născut acolo, se mai întorc să locuiască în România?
- Într-adevăr, am observat că foarte mulţi dintre copiii celor plecaţi, născuţi în străinătate, cei la a doua generaţie, nu mai ştiu Limba Română. Preasfinţia Voastră, vă propun să revenim în binecuvântatul spaţiu românesc. Aţi început, în acest an de arhipăstorire, să „altoiţi” mlădiţe noi în „via” Domnului. Cu alte cuvinte, să hirotoniţi noi preoţi şi diaconi, care să ducă mai departe misiunea Bisericii Ortodoxe Române în această Eparhie. Personal, am asistat la o hirotonie întru diacon şi la alta în treapta preoţească. Despre alte hirotonii am aflat din paginile ziarului „Condeiul ardelean”, în care se relatează permanent cele mai importante evenimente din cele două judeţe. Săvârşirea acestor Sfinte Taine, de sfinţire a unor preoţi şi diaconi, reprezintă, de bună-seamă, o necesitate pastoral-misionară a Episcopiei. Vă rog să detaliaţi despre această „primenire” a slujitorilor sfintelor altare din acest colţ de Ţară!
- Iniţial, am avut câteva parohii vacante şi am reuşit, cu ajutorul părinţilor protopopi din protopopiatele Întorsura-Buzăului, Sfântu-Gheorghe şi Topliţa, să înfiinţăm noi sectoare. De pildă: în Sfântu-Gheorghe s-au mai format încă două parohii; în Topliţa s-au mai format încă trei sectoare; în acest context, era necesar să fie hirotoniţi 5 preoţi. Anul acesta, cu ajutorul lui Dumnezeu, am hirotonit 13 preoţi şi 4 diaconi. Atât clerul de mir, cât şi vieţuitorii sfintelor mănăstiri, monahi şi monahii, ştiu ce au de făcut şi-şi văd de ascultări şi de rânduielile duhovniceşti. Din păcate, la nivelul întregii Biserici Ortodoxe Române se conturează o tendinţă de scădere a numărului tinerilor cu vocaţie monahală. Această vocaţie nu se naşte cu internetul în mână şi, uneori, atunci când văd copii mici care nu se despart de telefoane inteligente şi de tablete, glumesc cu părinţii lor şi le spun: „Dacă aţi putea, le-aţi pune copiilor telefoanele la gât în loc de Sfânta Cruce!”.
- Este o glumă, bineînţeles, însă ea exprimă o tendinţă care nu este normală, care nu este naturală, care este în dezacord cu menirea omului pe pământ, aşa cum i-a hărăzit-o Dumnezeu.
- Aşa este! Asistăm cu toţii la o îmbolnăvire a fiinţei spirituale a Poporului Român.
- Pentru că am vorbit de tinerii slujitori... Cum este mai bine, în condiţiile reale din Episcopia Covasnei şi Harghitei, care este dreapta cumpănire, din punct de vedere duhovnicesc, dar şi administrativ: preotul să fie fiu al satului (al comunităţii) sau sosit de pe alte meleaguri?
- Nu am hirotonit tineri veniţi din alte eparhii, în afara diaconilor de la Centrul Eparhial, care au venit cu mine de la Sibiu. Majoritatea, pe care i-am instalat în parohii, sunt ori fii ai satului respectiv, ori din satele învecinate. Sunt oameni care cunosc zona, care sunt cunoscuţi la rândul lor şi care se pot adapta, atât ei, cât şi soţiile lor. Să nu uităm că două treimi din misiunea preotului în parohie le săvârşeşte preoteasa. Ea trebuie să fie mai apropiată de credincioase, căci (trebuie să fim realişti!), femeile, toate acele „Marte”, ştiute sau neştiute, văzute sau nevăzute, ele ţin Biserica, ele sunt mai active şi umplu bisericile duminică de duminică! Pe de altă parte, avem în Episcopie şi unii preoţi sosiţi din alte zone, care fac treabă foarte bună în parohiile în care au fost aşezaţi, încă de anii trecuţi, de Înaltpreasfinţitul Ioan, mai ales că la începutul înfiinţării Eparhiei nu au fost tineri din zonă plecaţi la şcolile teologice, care să devină absolvenţi. Şi în prezent ne confruntăm cu unele probleme: unii din tinerii plecaţi la studii, la facultăţile de teologie din Ţară, fie rămân în oraşele mari în care şi-au desăvârşit studiile, fie se căsătoresc cu fete din alte zone ale României şi merg acolo, după ele. Mai glumesc, uneori, şi le spun tinerilor: „Preotul e de acolo de unde e preoteasa!”. La ora actuală, aşa cum menţionam, avem tineri foarte bine pregătiţi, care activează ca profesori de religie şi, din rândul lor, am avut bucuria să alegem şi să aşezăm preoţi în parohiile vacante. Totodată, le asigurăm şi celor care termină Teologia posibilitatea să vină şi să predea religia în şcolile de la ei de acasă. Tinerii din zona noastră trebuie să conştientizeze faptul că au o misiune specială de îndeplinit: după ce au mers la facultate în marile centre universitare, trebuie să vină şi să dea roade, precum sămânţa aşezată în pământul cel bun, aşa cum ne spune Mântuitorul în „pilda semănătorului”.
- Dacă aţi evocat aici o pildă, aş pleca de la un alt îndemn al Mântuitorului, care spune „lăsaţi copiii să vină la Mine!”. Cum vedeţi implicarea Bisericii în formarea tinerelor generaţii, ca „vlăstare” sănătoase ale poporului nostru românesc?
- Noi, cu toţii, suntem copii ai lui Dumnezeu! În primul rând, este necesar ca profesorii de religie să-şi facă bine datoria. Dacă ei reuşesc să insufle Duhul lui Dumnezeu în sufletele copiilor şi să-i încurajeze a se apropia de Dumnezeu, atunci există toate speranţele ca să avem, pe viitor, credincioşi foarte buni ai Bisericii. Acolo, la vârste fragede şi pe băncile şcolii, se plămădeşte sufletul copilului, în ora de religie. Dacă ora de religie este socotită ca o „liturghie după Liturghie”, atunci vom avea tineri apropiaţi de Biserică. În majoritatea parohiilor din cuprinsul Episcopiei Covasnei şi Harghitei, tinerii şi copiii sunt încurajaţi, ajutaţi şi sprijiniţi să se implice în viaţa Bisericii, mai ales în proiectele propuse de Patriarhia Română. În fiecare dintre cele patru protopopiate ale Eparhiei există câte un preot responsabil cu problemele tinerilor şi copiilor; de asemenea, nu în ultimul rând, în cele două centre culturale ale Episcopiei (Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” de la Sfântu-Gheorghe şi Centrul Cultural „Miron Cristea” de la Miercurea-Ciuc) avem aproape 200 de copii care, săptămânal, desfăşoară diferite activităţi, atât culturale, cât şi duhovniceşti. Şi nu doar preoţii sunt implicaţi în această lucrare, dar şi unii mireni, cum ar fi doamna preoteasă Oltean, doamna preoteasă Bijec şi doamna profesoară Nicoleta Pârvu, care se ocupă de aceşti copii cu multă dragoste şi dăruire, inclusiv în pregătirea lor muzicală, pregătindu-i pe cei mai talentaţi dintre ei să cânte chiar şi în corul Catedralei Episcopale. Apoi, fără să nedreptăţesc pe nimeni, mă gândesc şi la parohiile „de pe Buzaie”, care au frumoase activităţi în ceea ce priveşte implicarea copiilor şi tinerilor în viaţa culturală a Bisericii.
- În acest moment, pornind tot de la copii şi de la familia creştină ca fundament al vieţii întru Hristos, mi-am reamintit că la şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din data de 14 ianuarie 2016, la care aţi participat şi Preasfinţia Voastră, s-a luat „act cu apreciere de iniţiativa cetăţenească pentru amendarea Art. 48 din Constituţia României, în sensul precizării că familia este constituită prin căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie. Această iniţiativă a mirenilor aparţinând mai multor culte este sprijinită de Biserica Ortodoxă Română pentru că exprimă învăţătura acesteia despre familie, precum şi poziţia sa constantă din punct de vedere juridic” (am citat de pe site-ul Patriarhiei Române, basilica.ro). În acelaşi context, la data de 20 ianuarie 2016, „Coaliţia pentru familie” a susţinut o conferinţă de presă în care a anunţat strângerea a peste 825.000 semnături în favoarea amendării acestui articol. Între timp, cu siguranţă, lista semnăturilor se apropie de un milion…
- Cu siguranţă, la data apariţiei acestui interviu, pe care l-aţi programat pentru prima ediţie din luna februarie, numărul lor se va apropia de un milion! În cadrul Eparhiei, mai ales în protopopiatele Întorsura-Buzăului şi Topliţa, s-au strâns peste o mie de semnături în acest sens, ceea ce reprezintă foarte mult pentru Episcopia noastră. Cine gândeşte creştineşte, nu poate să vadă familia decât constituită între bărbat şi femeie! Aşa a lăsat Dumnezeu: în Sfânta Scriptură, în Cartea Facerii, foarte frumos ne îndeamnă Dumnezeu: „Creşteţi şi vă înmulţiţi!”. Noi nu putem numi această celulă de bază a societăţii decât familia formată din tată, mamă şi copil (sau copii)! Atunci se exprimă trinitatea clară în sânul familiei, iar Dumnezeu binecuvântează această lucrare, cu tatăl, mama şi copilul. Primul cuvânt pe care-l rosteşte copilul este „mamă”; la fel şi ultimul cuvânt pe care-l spun muribunzii este tot „mamă”. Oamenii intră în lumea conştientă şi o părăsesc având cuvântul „mamă” pe buze. Atunci se pune întrebarea: de ce doresc unii să „zdrobească” celula de bază a societăţii româneşti, familia? A rămas singura nezdrobită, pentru că tot ce se cheamă cultură, credinţă, ca şi alte valori spirituale, au fost, în timp, rupte, schimonosite. În România, singura „instituţie” care a rămas nedistrusă este familia. Nu se poate aşa ceva! Şi nu cred că va îngădui Dumnezeu lucrurile acestea! Hristos a binecuvântat familia la Nunta din Cana Galileii, acolo unde mirele era, potrivit Sfintei Tradiţii, însuşi Sfântul Apostol Varnava, prilej în care Mântuitorul a săvârşit prima minune din activitatea Sa pe pământ, atunci când a preschimbat apa în vin. Şi, poate, în acest context, ar fi bine să evoc un „testament duhovnicesc” pe care l-a lăsat părintele Vasile Mihoc, tot la o nuntă: „Vai de bărbatul care nu-şi duce familia în Rai!”. Cred că acest cuvânt de învăţătură reprezintă un adevărat reper pentru societatea românească de azi.
- Preasfinţia Voastră, cu smerenie vă mulţumesc pentru că mi-aţi acordat aceste minute din timpul atât de preţios şi vă rog să adresaţi un cuvânt de învăţătură, un cuvânt de părintească încurajare pentru Poporul Român binecredincios, pentru cititorii ziarului „Condeiul ardelean”, atât cei trăitori în această binecuvântată de Dumnezeu Eparhie a Munţilor, cât şi cei din întreaga Ţară, la care ajunge această publicaţie!
- Cu tot dragul! Cuvântul meu, aşa cum l-am aşezat şi în Pastorala de la Crăciun, este inspirat de „testamentul” Sfântului Apostol al Neamului Românesc din Ardeal, Sfântul Ierarh Andrei Şaguna: „Fiţi pe pace, aveţi-vă bine şi nu vă sfădiţi!”. Dacă suntem pe pace, avem Pacea lui Dumnezeu în noi; dacă ne avem bine, trăim ca fraţii, şi dacă nu ne sfădim, trăim în Duhul lui Dumnezeu, adică ura în sufletele noastre nu va exista. Dacă nu avem Duhul lui Dumnezeu în sufletele noastre, atunci ne-am topit, nu ne mântuim! Vom trăi în iad încă de pe pământ, căci un om care are duşmănie în sufletul lui, este lipsit de Duhul lui Dumnezeu. Dacă respectăm legea morală, atunci legea juridică nu-şi mai are rostul. Aşadar, să ne învrednicim de toate lucrurile bune pe care ni le-a dăruit Dumnezeu! Pace şi bucurie tuturor!

Categorie: