CONTRIBUŢIUNI ROMÂNEŞTI DE LA VOINEŞTI

„Mai rar sate de păstori transhumanţi mai bine adaptate la condiţiile naturale ale regiunii ca Voineştii Covasnei…”

Anul trecut am avut bucuria să văd adunate între coperţile cărţii „Mocanii voineşteni, străjeri ai românismului în arcul carpatic transilvan”, Editura Eurocarpatica, Sfântu-Gheorghe, ceea ce am găsit scris, ce am auzit, ce am văzut şi, mai ales, ce am simţit despre ciobanii de pe la noi. Vă prezint azi una dintre sursele mele bibliografice (printre cele mai îndrăgite a fost, cu un rol important în economia discursului meu).
La anul 1930, profesorul Sabin Opreanu publica, la Cluj, „Contribuţiuni la transhumanţa din Carpaţii Orientali” - un studiu despre păstoritul la românii din această parte de Românie ce se înscria în efortul de a desluşi acest aspect, demers în care s-au angrenat sociologi, etnografi de frunte ai perioadei respective, ca Romulus Vuia ori Traian Herseni. Scriind despre această latură a Carpaţilor, Opreanu aduce în discuţie şi Voineştii Covasnei. În spicuirile din „contribuţiunile” lui Opreanu pe care le reproducem infra, observăm bogăţia detaliului, rigurozitatea aproape inginerească în descrierea orânduielilor legate de munca şi viaţa mocanilor voineşteni. Desigur că acest lucru demonstrează nu numai cunoştinţe ştiinţifice şi dexteritate lingvistică, dar şi muncă de teren, contact nemijlocit cu realităţile prezentate.
Aşadar, să coborâm în timp, acum aproape un secol, şi să vedem care era mersul lucrurilor la stânele păcurarilor de la Covasna, stâne unde mereu istoria s-a scris româneşte:

„În Covasna, unde până azi s-a păstrat mai bine aşezământul vechiu al păstoriei transhumante, ciobănia se moşteneşte din tată în fiu. Copiii intră cu plată ca ciobani la oile părinţilor lor. Primesc la an câte 7 oi, opinci, suman, căciulă, două perechi de iţari, câte-o sarică pentru iarnă şi mâncare. Sporindu-şi şi ei oile, cu timpul ajung tovarăşi ai părinţilor şi trec ca baci la alte turme. Părinţii de obicei stau acasă şi fac cărăuşie şi negustorie sau sunt angajaţi la alţi stăpâni ca baci. Numai când sunt stăpânii turmei întregi, fac pe baciul la stâna proprie.
Dintre oamenii de la stână plata cea mai mare o are baciul, care primeşte o zecime din produse şi bani (total cam 2.000 lei la lună), ciobanii sunt plătiţi cam cu 1.000 lei la lună şi mâncare sau apoi li se plăteşte simbria în oi şi haine. Mâncare primesc toţi de la stăpân. Mulţi ciobani ajung cu timpul şi ei stăpâni, mulţi însă rămân toată vieaţa slugi la turmele altora, - după cum îi bate norocul şi soarta.
Vieaţa ciobanilor, vara şi iarna, se petrece tot pe lângă turmele de oi. Prin sat nu coboară decât rar de tot, deobicei cei mai tineri la nedeia, numită Sântilia, care în Covasna se ţine şi acum după stilul vechiu. (…)
La stâna din muntele Bătrâna (stăpân N. Furtună din Covasna) erau numai berbecii şi cârlanii, mioarele erau pe celălalt versant al muntelui, iar mânzările erau la zeci de km depărtare, în Munţii Archita. Cauzele sunt în primul rând a se căuta în adaptarea la felul păşunilor de munte. Mânzărilor li se dă iarbă mai suculentă, care sporeşte laptele, la fel se caută iarbă îmbelşugată şi fragedă şi pentru mioarele plăpânde, ca să se dezvolte repede şi să se mărească timpuriu; numai berbecilor şi cailor li se dă orice fel de păşune, de preferinţă golurile cu iarbă aspră. Sterpelor de multe ori li se face păşunare intensivă, şi ca să se îngraşe repede, să poată fi vândute, nu sunt lăsate să trăpăde mult. Mânzările sunt izolate să poată fi mulse mai iute.
La stână toată lumea se alimentează cu mămăligă şi produse sau rămăşiţe de ale laptelui. Fiecare la oră fixă îşi primeşte partea cuvenită conform funcţiei pe care o îndeplineşte la stână. Certe din aceste pricini se întâmplă rar. Cele mai dese sunt între porcii şi câinii stânei, din pricină că ei nu-şi primesc deodată porţiile. Ultimii la rând sunt întotdeauna porcii… Baciul este sufletul întregii familii pastorale (compusă pe lângă ciobani, de obicei 1 la fiecare 100 de oi, şi din tot atâţia câini ciobăneşti, din cai, măgari, porci şi paseri domestice). …
Singurele senzaţii mai puternice ale ciobanilor sunt pricinuite de atacurile fiarelor. Tocmai când mă găseam pe Gorul, un cioban şi doi câini goneau un urs, care ziua în amiaza mare sfâşiase nişte oi; cu câteva zile mai înainte la stâna vecină depe Lăcăuţul baciul fusese şi el sfâşiat de un urs, care tot ziua atacase porcii dela stână. Când m-am nimerit la stână, zăcea cu răni grele în spate. Scăparea i-a fost, că s-a culcat pe pântece, acoperindu-şi capul cu sumanul. Pe Lepşa cu o zi mai înainte urşii împărţiseră un cal. Peste tot nu e stână care să nu-şi aibe pagubele ei. De când cu România nouă, ciobanii nu mai au voe să ţină arme, iar vânatul este ocrotit de un ministru anume. Bravii vânători de multe ori dau fiarelor otravă, pe care o mânâncă însă şi câinii stânelor şi se prăpădesc. Altădată, vânătorii, în lipsă de vânat, împuşcă câinii ciobanilor, iar aceştia n-au unde se plânge. Fiarele atacă oile de preferinţă pe vreme de ploae şi de furtună, fiindcă nu pot fi simţite de câini, neauzindu-le zgomotul paşilor prin crăngile uscate ale pădurii. Câinii ciobăneşti nu latră decât atunci când se apropie străini şi fiare de oi. Câinii care latră şi fără pricină sunt prăpădiţi de ciobani. (…)
Turmele cu mai multe oi sunt ale Ţuţuienilor (din jurul Sibiului), aproape toţi au oi ţurcane (stogoşe) de rasă indigenă, rezistente la munte şi la câmpie. Săcelenii, Covăsnenii, Buzoienii şi Vrâncenii au ţigăi, cu lână mătăsoasă şi scurtă, foarte potrivită pentru fabricarea postavului fin, numit prin partea locului dimie. Multe din oile lor sunt negre, numite şi sârbe. Breţcanii, specializaţi în confecţionarea saricelor şi a straelor, ţin tocmai în acest scop oi ţurcane cu lâna lungă. Oaea şpancă, cu lâna cea mai fină, creaţă, precum şi frătuţa cu lâna cea mai dură, sunt rare, întâiele tot la Săceleni, Brăneni şi Covăsneni, iar frătuţele mai mult la Ţuţuieni şi Moldoveni.
Am încercat să fac şi o mică statistică a oilor, cari fac transhumanţă. (…) Dau mai mult cu titlu de curiozitate statistică următoarele cifre: la 1895 statistica ungurească detea pentru Covasna-Voineşti 6.597 oi, la 1911 numărul lor îl ridică harnicul statistician la 14.441, în vreme ce aceeaşi statistică (Magyar statisztikai kozlemenyek, Budapest, 1910) la Poiana Sărată găseşte numai 31 de oi, când este ştiut de toată lumea, că atât la Breţcu, cât şi la Poiana Sărată un singur stăpân are mii de oi.
Din cele 35 de stâne ale Covăsnenilor, aproape toate sunt în Munţii Vrancei, numai vreo 2 în Archita, la câmp nici una.”

Categorie: