CONVENŢIA DE LA PARIS ŞI ULTIMA FAZĂ A LUPTEI PENTRU UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

24 ianuarie 2014 - 155 de ani de la Unirea Moldovei cu Ţara Românească
Între realizările cele mai semnificative şi durabile ale românilor, în secolul al XIX-lea, crearea statului naţional român modern se înscrie în primul plan. În mod special, perioada pregătirii, realizării şi consolidării Unirii din 1859 a suscitat interesul opiniei publice româneşti, în primul rând, dar şi cel al opiniei publice europene, constituind un stimulent pentru cercetarea zonei şi fenomenului istoric. Înfăptuirea României este studiul unei experienţe de politică internaţională. Efortul „concertului european” de a îndruma destinele unei naţiuni, într-o epocă numită „secolul naţionalităţilor”, în care spiritul naţional începea a se trezi, apare concretizat în actul din 7/19 august 1858 - Convenţia de la Paris.
Ne oprim asupra intervalului mai 1858 - ianuarie 1859 atât pentru a completa şi amplifica informaţia, pentru a confirma sau nuanţa concluziile anterioare, cât şi pentru a descoperi laturi şi valenţe noi ale aceluiaşi proces. La baza cercetării de faţă au stat lucrările generale, dar mai ales cele speciale. Informaţii preţioase am preluat din culegerile de documente referitoare la această perioadă, textul Convenţiei, corespondenţa politică internă, rapoartele consulilor marilor puteri de la Bucureşti şi Iaşi, memoriile, însemnările şi scrierile contemporane, documentele arhivistice din Iaşi şi Bucureşti.
Tratatul de la Paris din 18/30 martie 1856 este cel mai important act internaţional, din secolul al XIX-lea, care cuprinde stipulaţii referitoare la Principatele Române şi, mai ales, modifică statutul lor juridic, consacrând recunoaşterea oficială şi formală a „problemei româneşti” ca „problemă europeană”. Aşadar, însemnătatea „chestiunii române” este „dezvăluită în întreaga ei amploare, de unde, între altele, şi instituirea garanţiei europene asupra Principatelor Române”. Tratatul încheiat la Paris, după aproape trei luni de negocieri, cuprinde şase articole (22-27) referitoare la Principatele Române. Articolul 25, care reprezintă motivul studiului nostru, cuprinde referire la convocarea unei Conferinţe la Paris, formată din ambasadorii acestor puteri şi pusă sub preşedinţia ministrului de Externe francez, Al. Walewski. Conferinţa avea misiunea de a întocmi o Convenţie definitivă cu privire la organizarea internă a Principatelor, luând în considerare şi raportul întrunit pe baza propunerilor Adunărilor ad-hoc şi a Comisiei internaţionale de observaţie şi anchetă.
În perioada 1856-1858, s-au făcut auzite tot mai intens vocile patrioţilor români, care făceau apel la Europa, în numele „dreptăţii eterne”, ca în Convenţia diplomatică promisă de Congresul de la Paris să se lămurească „cu cea mai mare preciziune drepturile lor de stat, […] cer să li se creeze o existenţă politică şi să nu le mai lase a fi şi pe viitor pomul de discordie între puternicii lor vecini”. Aceiaşi autori cereau Convenţiei, pe lângă „uniune, neutralitate, succesiune ereditară în domnie”, să explice raporturile cu Poarta, „luându-se de temei convenţiile vechi” (capitulaţiile), şi ca publicarea „legii fundamentale a statului român” să se facă „nu printr-un hatişerif, ci printr-un act subscris de toate puterile garante”. Şi, cum românul s-a născut poet, textului i se aducea o completare verificată, care înfiera atitudinea agresivă uneori a Turciei, dar ilustra şi încrederea pe care şi-o puneau românii în ceea ce numeau „constituţia cea nouă”: „Dacă dreptatea în lume şi pre cei slabi ar privi / Şi congresul acel mare drept ar vrea a fi, / Turcia astăzi departe de-a cerca să ne’mpileze / Departe a noastre drepturi de-a vrea să mai ciunteze, / s-ar recunoaşte, desigur, după cele arătate, / Că ciunţindu-ne chiar ţara s-a abătut din tratate, / Încât ar fi mulţumită c-o primim de suzerană”. I.C. Brătianu redacta un memoriu asupra Tratatului de la Paris şi a problemei Principatelor Române, gândind că existau două categorii de dispoziţii ale Tratatului: unele explicau şi garantau drepturile Principatelor, poziţia lor politică în Europa şi relaţiile cu Poarta, iar altele determinau mijlocul prin care „Congresul se rezerva pentru a se angaja în viitoarea organizare a Moldo-Vlahiei”. Era clar că „problema românească” se individualizase pe deplin în contextul „problemei orientale”, iar „formarea unui stat independent ar fi justificată de interesele europene”. Raportul final al Comisiei de observaţie şi anchetă, semnat la 26 martie/7 aprilie 1858, de către emisarii marilor puteri, Lilleman, Talleyrand, Bulwer, Richtoffen, Basily, Benzi, Safvet, cuprinde 10 recomandări referitoare la abolirea privilegiilor, a monopolurilor unei singure clase, egalitatea în faţa legii, revizuirea raporturilor proprietar-ţăran, separarea completă a puterii executive şi judecătoreşti, crearea unui sistem complet de educaţie, dezvoltarea căilor de comunicaţie, suprimarea gratificaţiilor arbitrare, simplificarea sistemului financiar, repartizarea echitabilă a bugetului statului.
Conferinţa de la Paris s-a deschis în ziua de 22 mai 1858. Fiecare putere era reprezentată prin câte un delegat investit cu puteri depline: Austria - baronul Hübner, Prusia - baronul Hatzfeldt, Rusia - contele Kisseleff, Sardinia - contele Villamarina, Anglia - lordul Cowley, Turcia - Fuad-Paşa. Contele Walewski, reprezentantul Franţei, prezida dezbaterile şi stabilea ordinea lucrărilor. În şedinţa de deschidere se hotăra ca dezbaterile să fie ţinute absolut secrete şi ca fiecare delegat să ceară guvernului său să respecte această regulă. Deşi secrete, lucrările din preajma şi din timpul desfăşurării Conferinţei au fost comentate în presa internaţională, un ecou deosebit având în Principate ştirile privind divergenţele şi disputele dintre Puterile garante, în privinţa acceptării şi respingerii principiului Unirii. Toate cele 19 protocoale ale şedinţelor, care au avut loc între 22 mai şi 19 august 1858, la Paris, conţin dezbateri, completări la textul Tratatului referitor la Principatele Române, disensiunile şi divergenţele evidente între Marile Puteri. Discuţiile au ca bază de start, pentru organizarea internă, Regulamentele Organice.
De la prima şedinţă, Walewski a expus obiectul reuniunii Conferinţei: consultarea opiniei populaţiei române; a depus raportul Comisiei, elaborat la Bucureşti, conform prevederilor Tratatului. Franţa îşi exprima clar dorinţa - milita pentru unirea într-un singur stat, deoarece toţi românii doreau acest lucru. Fuad-Paşa exprima ideea menţinerii suzeranităţii Porţii asupra Principatelor, asigurarea prosperităţii, administraţie separată. Hübner sprijinea ideea integrităţii Imperiului Otoman, se îndoia că adunările au reprezentat exact voinţa naţiunii, mergând până acolo încât sugera că Unirea ar putea fi sursă de agitaţii. Kisseleff sprijină ideea franceză, în acelaşi mod exprimându-se şi Hatzfeldt, şi Villamarina. Lordul Cowley însă, nu doreşte discutarea acestui subiect, întrucât Unirea nu răspundea obiectivelor Conferinţei de la Paris, ci găsirea unui sistem de instituţii administrative care să poată satisface dorinţele Principatelor. Iată, aşadar, încă din prima şedinţă reprezentanţii puterilor se împart în două tabere opuse, care vor fi într-o permanentă stare de „luptă” diplomatică, fiecare considerând că a făcut multe concesii. Este posibil ca nu tot ce s-a discutat la prima şedinţă să fie cuprins şi în protocol, mai ales că Kisseleff l-a întrecut chiar şi pe Walewski în a susţine Unirea sub prinţ străin. Rusia, însă, căuta în acest mod, să evite a se angaja într-o altă direcţie.
Franţa dorea clar să lucreze pentru a obţine formula cea mai apropiată de Unire. În şedinţa a treia, din 5 iunie, Walewski depunea un document care continua bazele ce puteau servi ca temă de discuţie. Walewski accentua în această şedinţă că propune Unirea sub prinţ străin, conservând drepturile Turciei asupra Principatelor Române, iar Conferinţa s-a întrunit pentru a constitui organizarea acestora şi nu pentru a revizui, pur şi simplu, Regulamentul Organic, cum ar fi fost tentaţi cei mai mulţi dintre reprezentanţi să o facă, referindu-se în mod special la Hübner şi lordul Cowley. Şi din partea Angliei existase un plan de discuţie, cel al lui Bulwer, dar Cowley nu l-a reprezentat, întrucât dezvolta prea mult amănuntele şi era lipsit de popularitate. Nici proiectul francez nu era lipsit de defecte (o putere legislativă importantă, care, însă, nu avea prea mare legătură cu puterea executivă din ambele ţări). În acest sens, al împingerii Unirii într-o direcţie oarecum greşită, compromisul francez era de înţeles, dar părea surprinzător şi chiar era atacat în rapoartele lui Ed. Thouvenel. Consulul francez la Iaşi era vădit nemulţumit faţă de puterile garante, pe măsură ce se abandona idealul Unirii de către Conferinţă şi, că, astfel, Franţa îşi pierdea orice influenţă asupra Principatelor. În acest caz, dacă Unirea era respinsă, nota el, într-o altă scrisoare către Talleyrand, românii „se vor arunca înspre Rusia ori vor declanşa o insurecţie naţională”.
Planul lui Walewski asigura Principatelor continuarea privilegiilor şi imunităţilor lor, sub garanţia colectivă a puterilor semnatare de la Paris, şi propunea denumirea de „Principatele Unite” sau „Provinciile Unite”. Puterea executivă era reprezentată de către domnitorul ales pe viaţă, în fiecare provincie, iar puterea legislativă revenea celor două Adunări şi unei comisii centrale, formate din 18 membri - câte 9 aleşi de fiecare Adunare -, care se întruneau la Focşani. Această Adunare era pentru contele francez cheia noului edificiu constituit; întrucât ea punea bazele legislative ale organizării interne moderne a Statului Român: stabilirea izvoarelor de venituri ale celor două principate codifica legile, înfiinţa o uniune monetară, poştală, telegrafică, vamală, reorganiza cele două miliţii, le numea şeful suprem, pregătea bugetul anual. Se înfiinţa o Curte de Casaţie şi trebuia să se găsească un steag comun, folosit de ambele corpuri militare ale Principatelor. Acest proiect a stârnit interesul, dar mai ales indignarea puterilor antiunioniste, prin radicalismul său, dar şi prin larga autoritate cu care era înzestrată Adunarea. Se putea ajunge uşor, de aici, la o unire legislativă a celor două principate. Turcia se arăta nemulţumită, în ciuda asigurărilor date până atunci Franţei (ne referim aici la discuţiile personale purtate între Walewski şi Fuad-Paşa). Dar aceasta se întâmpla datorită presiunilor exercitate de Austria, nemulţumită pe tot parcursul Conferinţei de poziţia Turciei.
Contele Buol privea acest proiect ca un amestec de unire şi de anarhie. Guvernul lui era nu numai împotriva acestui proiect, ci şi a numelui propus pentru Principate şi a ideii unui steag comun şi chiar a unei comisii centrale legislative. Protocolul nr. 4, din 10 iunie 1858, este important prin faptul că aşează, poziţionează Principatele Române în raporturile externe, cu puterile garante şi cu Poarta, referindu-se la privilegii şi imunităţi, la denumirea pe care o vor purta, la suzeranitatea sultanului; această problemă va fi reluată şi în alte şedinţe. În următoarele dezbateri, se vor discuta problemele de organizare internă, bazele legii electorale, ce vor fi anexate (şedinţa nr. 8, din 7 iulie 1858).
Şedinţa nr. 10, din 15 iulie 1858, face referiri îndeosebi la dreptulPrincipatelor de a-şi regla administraţia internă, fără amestecul Porţii, în limitele stipulate. Rusia propunea fixarea unui tribut anual, care să nu fie la alegerea fiecărui domn. Acesta trebuia să fie reprezentat de o capuchehaie la Constantinopol. În şedinţa din 22 iulie, se stabilea şi cuantumul pentru Valahia. Se stipula clar că protejaţii Turciei în Principate nu pot fi nici electori, nici eligibili. Walewski ridica acum problema imposibilităţii momentane de a se numi/alege primii domni şi, de aceea, propunea ca, de la data promulgării hatişerifului Porţii, până la instalarea domnilor administrativi, să fie numite două căimăcămii, constituite conform Regulamentului Organic. Şedinţa din 30 iulie stabilea, printre condiţiile de eligibilitate a domnului, venitul anual de 3.000 de galbeni, drapelele să aibă o banderolă albastră şi alte dispoziţii juridice interne. În şedinţa din 9 august, Walewski depunea proiectul Convenţiei, aşa cum a fost prezentat de la început sau cu modificări în termeni, cuvinte, adăugiri, de multe ori la intervenţia Austriei sau a Marii Britanii. Franţa a recurs la încercări de intimidare faţă de atitudinea de tergiversare a Angliei, care, acum, trebuia să ţină cont şi de opinia publică britanică, ce manifesta simpatie faţă de cauza naţională românească. Lui Cowley, la Paris, i se trimiteau, de la Londra sau Constantinopol, instrucţiuni pline de prudenţă, de a rezista sau încuraja chiar opoziţia (austriacă şi otomană) faţă de propunerile şi iniţiativele franceze. Lordul Cowley discută cu însuşi Napoleon, împăratul Franţei, în timpul vânătorii de la Fontainbleau, din 12 iunie 1858. Însă, contraproiectul cu care a venit Cowley la şedinţa Conferinţei a fost respins, fiind considerat prea complicat, cu toate că reducea mult din atribuţiile Comisiunii Centrale. Cowley, însă, se dovedi ingenios, în şedinţa din 10 iunie, când se intrase în impas din cauza numelui. Atunci, el a propus adăugarea cuvintelor „ale Moldovei şi Valahiei” la „Principatele Unite”. Din nou, exista însă iluzia unirii şi a separării în acelaşi timp. Interesant, dar, mai ales, periculos în viziunea Austriei, Turciei şi Angliei, era „jocul” făcut de Rusia, alături de Franţa. Era clar că Rusia lupta „să slăbească situaţia puterii suzerane”. Pavel Kisseleff, reprezentantul Rusiei şi autorul moral al Regulamentelor Organice, atrăsese atenţia Conferinţei (punând, într-un fel, „punctul pe i”), că aceste regulamente avuseseră în vedere Unirea, pe când „cele două principate erau mai puţin unite acum decât în clipa în care Regulamentele fuseseră promulgate”, cuvinte caracterizate cu satisfacţie de Hübner, reprezentantul Austriei, ca „discursul funebru al Unirii”. Totuşi, pentru ca discuţiile să înainteze cât mai aproape de obiectivul pe care şi-l marcase, Franţa a ameninţat cu revenirea la ideea unirii într-o formă extremă, ceea ce a dus la o atitudine mai conciliantă a Angliei, spre disperarea Austriei. Protocolul din 16 august redeschidea o problemă mult discutată în cadrul Conferinţei de la Viena, din 1855: problema Dunării. În 1858, la Paris, este atinsă tangenţial, Principatele Române fiind state riverane. Marea Britanie cerea Austriei să întreţină mai bine, să amelioreze „condiţiile de navigaţie de la Porţile de Fier”. La ultima şedinţă din 19 august, se adresau mulţumiri contelui Walewski de către plenipotenţiarii puterilor şi se semnau Convenţia şi legea electorală anexată.
Conferinţa, ostenită de lucrările obositoare, şi-a dat seama de caracterul temporar al acesteia. Noua Constituţie acordată Principatelor Române era mai precisă decât Regulamentul Organic, în unele privinţe mai înaintată. Era, însă, un mecanism încă stângaci, incomplet, pentru că cei care au conceput-o nu au căzut de acord asupra unor puncte de dezbatere, a planurilor de alcătuire. Din punct de vedere juridico-diplomatic, Convenţia reprezintă o înţelegere între cele şapte state (şase puteri garante şi o putere suzerană) pentru soluţionarea unor probleme de interes internaţional - „problema românească” are un caracter sinalagmatic şi este subsecventă Tratatului de la Paris, încheiat la 18/30 martie 1856.
În preambulul Convenţiei, se numesc părţile contractante şi se expun motivele care au dus la încheierea actului (conform Stipulaţiilor Tratatului de la Paris). Acest act era semnat de către miniştrii plenipotenţiari ai Marilor Puteri şi ambasadorii acestora la Paris: contele Walewski, baronul de Bourqueney, marchizul Benedetti, din partea Franţei, contele Buol şi baronul de Hübner, din partea Austriei, contele de Clarendou şi baronul Cowley, din Anglia, baronul de Cavour şi marchizul Villamarina, din Sardinia, şi, din partea sultanului, Aali Paşa şi Mehmed Djemil-Bei.
Dispozitivul actului politico-juridic încheiat debutează cu denumirea „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, aşezate sub suzeranitatea sultanului. Aici se sesizează lupta dintre cele două puncte de vedere diferite în privinţa unirii, ajungându-se la formula mediană. S-a proclamat, astfel, o semi-unire, în nume, în instituţii, în legi, armată, comisie centrală. O dezbatere largă o genera articolul 2 al părţii principale a Convenţiei, care confirmă autonomia, neamestecul Porţii în treburile interne ale Principatelor. Aceste tratate (capitulaţii) devin obiectul garanţiei promise de concertul european. Începând cu articolul 3 şi până la articolul 50, sunt prevăzute cadrele legislative care vor fixa evoluţia Statului Român în procesul modernizării. Armonia guvernamentală, însă, nu putea fi aşteptată într-o prea mare măsură de la cei doi domnitori, care împărţeau puterea legislativă cu Adunările şi Comisia Centrală, concentrată în anumite scopuri şi din care făcea parte un număr egal de reprezentanţi ai celor două ţări. Domnul era un intermediar între Comisie şi Adunare, era ales pe viaţă (articolul 10), trebuia să fie născut român, să aibă un venit financiar de 3.000 de galbeni şi să fi ocupat funcţii publice timp de 10 ani (articolul 13). Dreptul de a revizui şi revoca sentinţe judecătoreşti trecea în atribuţia Curţii de Casaţie (articolul 42), faţă de ceea ce prevedea Regulamentul Organic, care acorda exclusiv acest drept domnului. Acesta are, în continuare, dreptul de a graţia de la pedeapsa cu moartea, de a guverna cu ajutorul miniştrilor numiţi de el, de a sancţiona şi promulga legile, de a numi în toate funcţiile de administraţie publică. Lista civilă i se hotăra de către Cameră.
Camera legislativă (Adunarea) era aleasă pentru 7 ani, în fiecare principat, fiind convocată de domn în prima duminică a lunii decembrie, cu sesiuni ordinare (de trei luni) şi extraordinare. Domnul putea dizolva Adunarea (articolul 17), miniştrii erau responsabili în faţa Camerei şi a domnului. Mitropolitul era preşedintele Camerei (articolul 18). Procesele verbale trebuiau inserate într-o „Gazetă oficială” (articolul 19). Bugetul era unic şi anual pentru fiecare principat, preparat de domn şi aprobat de Cameră (articolul 22).
Comisiunea Centrală, cu sediul la Focşani (articolul 27), era compusă din 16 membri (8 moldoveni şi 8 munteni; 4 numiţi de domn, dintre membrii Camerei sau dintre persoanele cu funcţii înalte, iar alţi 4 aleşi dintre membrii Camerei). Are durata de 7 ani; membrii sunt plătiţi; votul preşedintelui Comisiei este decisiv, în caz de partaj. Comisia poate primi iniţiative de legi de la domn, de interes general, pe care să le transforme în proiectele de legi, iar legile de interes special ale fiecărui principat sunt lucrate de domn şi prezentate la Cameră şi, ulterior, comunicate Comisiei Centrale.
În vreme ce sistemul judecătoresc existent rămânea aproape neschimbat, o Înaltă Curte de Justiţie şi Casaţie era înfiinţată la Focşani, ai cărei membri erau inamovibili. Puterea executivă nu mai avea niciun amestec în acest domeniu, afară de graţierea de la moarte. Înaltul Divan era desfiinţat. Curtea de Justiţie şi Casaţie avea dreptul de cenzură disciplinară asupra Curţilor de Apel şi asupra tribunalelor (articolul 40) şi judeca pe miniştri (articolul 41).
Efectivul celor două miliţii era fixat la cifra hotărâtă de Regulamentul Organic, deşi putea fi sporit cu încă o treime, în înţelegere cu Poarta. La nevoie, se reuneau şi formau o armată unică. Ele erau organizate separat, dar aveau un comandant suprem, numit, pe rând, de fiecare domnitor după consultarea Porţii.
Articolul 46 conţine principii de ordin general: egalitatea moldovenilor şi muntenilor în faţa legii, a dărilor, impozitelor. Clauza poate cea mai drastică era că „toate privilegiile, scutelile şi monopolurile de care însă se bucură şi astăzi câteva clase, sunt desfiinţate”.
Partea finală a Convenţiei este reprezentată de dispoziţiile în legătură cu modul de intrare în vigoare a acesteia, printr-un hatişerif, în 15 zile cel mai târziu, după schimbarea ratificărilor (articolul 48). Articolul 49 instituia, pentru perioada premergătoare alegerilor de domni din Principate, două căimăcămii interimare, formate, conform Regulamentului Organic, din Preşedintele Divanului Domnesc, Marele Logofăt al Dreptăţii şi Ministrul Dinlăuntru. Misiunea acestei comisii interimare era de a pune în aplicare stipulaţiile electorale anexate Convenţiei şi de a asigura administrarea ţării în această perioadă. Alegerile se vor face în trei săptămâni după publicarea listelor electorale. În a 20-a zi, deputaţii se vor reuni pentru a alege domnii. Articolul 50 prevedea că această convenţie se va ratifica, iar ratificările vor fi schimbate la Paris în termen de cinci săptămâni sau chiar mai curând. Textul se încheia cu semnăturile celor şapte reprezentanţi.
Anexele Convenţiei sunt formate din stipulaţiile, în număr de 23, care se încadrează în dispozitiv, fiind completări, detalii ale articolelor. Prevederile electorale erau destul de restrictive, impunând un sistem electoral cenzitar, a trei colegii electorale (al districtelor, cu venitul individual funciar de 100 de galbeni, al alegătorilor direcţi, cu venitul de 600 de galbeni/an şi al alegătorilor primari cu venitul de 1000 de galbeni/an). Această lege, pe alocuri imprecisă, a cauzat tulburări preelectorale, mai ales în Ţara Românească.
Această nouă constituţie a fost mult aşteptată în cercurile politice româneşti, atât din ţară, cât şi din străinătate. Pe măsură ce lucrările Conferinţei înaintau, agitaţia din Principate era mai mare, atât a candidaţilor la domnie, a membrilor celor două grupări politice, „conservatorii” şi „partida naţională”, cât şi a reprezentanţilor puterilor în cele două capitale. Încă înainte de deschiderea Conferinţei, Victor Place, consulul francez la Iaşi, era îngrijorat în legătură cu motivele amânării deschiderii ei, pentru ca, spre finalul lucrărilor, să considere zvonul despre o suspendare a Conferinţei, până în luna octombrie, ca fiind un adevărat dezastru. În orice caz, românii au aşteptat Convenţia de la Paris cu înfrigurare, trăind sentimente contradictorii pe parcursul elaborării ei, în funcţie de cum „se lua pulsul” lucrărilor în capitala Franţei. Şi, ca orice eveniment aşteptat, şi Convenţia va stârni reacţia opiniei publice interne, dar şi externe.

Categorie: