Credinţă, nădejde şi dragoste creştină la Parohia Ortodoxă Română din Belin, judeţul Covasna

„De-aş grăi în limbile oamenilor şi-ale îngerilor, dar dacă n-am iubire făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător”
(1 Corinteni 13:1)

Astăzi, poate mai mult ca oricând, sunt cu atât mai evidente, mai adevărate şi mai puternice aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel, consemnate în Capitolul 13 din Epistola întâi către Corinteni, un „splendid capitol, devenit celebru în literatura universală, un adevărat imn închinat virtuţilor creştine supreme şi inserat aici de Pavel ca operă elaborată” (Bartolomeu Anania). Pentru creştini, cele trei virtuţi teologice - credinţa, nădejdea şi iubirea duhovnicească (agápe) - sunt mai mult decât necesităţi, sunt obligaţii morale instituite de însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, la Cina cea de Taină (Ioan 13:34): „Poruncă nouă vă dau: Să vă iubiţi unul pe altul! Aşa cum v-am iubit Eu pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul!”. Virtuţi cu atât mai importante şi mai valoroase pentru un preot care şi-a depus, în faţa lui Dumnezeu, în faţa Episcopului care l-a hirotonit şi în faţa poporului care l-a primit ca păstor şi păzitor de suflete, jurământul de a-L iubi pe Tatăl Cel Ceresc „din toată inima sa, din tot sufletul său şi din tot cugetul său”, precum şi de a-l iubi şi a-l sluji pe aproapele său „ca pe sine însuşi”. Am meditat îndelung la aceste cuvinte ale Scripturii atunci când am revenit din nou, cu bucurie multă, cu credinţă, cu nădejde şi cu dragoste, în zona atât de dragă sufletului meu, printre românii (din ce în ce mai puţini, din ce în ce mai dispersaţi, din ce în ce mai debusolaţi) trăitori în sud-estul Transilvaniei. De data aceasta am ajuns, în Duminica a cincia după Rusalii a anului de la Hristos 2015, în satul Belin, din judeţul Covasna.
În reportajul dedicat parohiilor ortodoxe din Aita-Mare şi Aita-Medie, păstorite de vrednicul părinte Iustin Gârleanu, scriam că, la fel ca şi în multe alte localităţi din vestul Munţilor Barolt şi din Bazinul Oltului (Hăghig, Iarăş, Arini, Baraolt ş.a.), românii ortodocşi sunt nu doar minoritari în acest spaţiu multimilenar din inima României, ci şi pe cale de dispariţie (Constantin Secară, Minunile de la Aita-Mare şi Aita-Medie, judeţul Covasna, „Condeiul ardelean”, nr. 321/1-14 mai 2015, p. 8-9). Belinul de astăzi nu face excepţie de la această situaţie.
Cu vestigii arheologice care coboară până în epoca bronzului, cu atestare documentară de la începutul secolului al XIV-lea, cu o prezenţă românească vie şi clar reprezentată în conscripţii începând cu secolul al XVII-lea (prin nume precum Mihai Corbu, Ioan, Luca, Matei, Nicolae Românul, Ştefan Neagul, Radu Bobeică şi fiul său Stanciu etc.), Belinul a fost locul în care românii au constituit de timpuriu o comunitate, majoritară sub aspect numeric, bine închegată şi definită. Implicarea românilor din Belin în desfăşurarea marilor momente istorice din secolul al XIX-lea şi de la începutul veacului trecut (Revoluţia de la 1848 şi Primul Război Mondial), a atras serii întregi de persecuţii şi prigoane din partea autorităţilor locale, aflate sub controlul şi influenţa orientărilor şovine, antiromâneşti. Cu excepţia unei scurte perioade (după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 şi în tot timpul existenţei României Mari), în care comunitatea românilor ortodocşi din Belin a prosperat, în contextul încercării autorităţilor române de a construi şi menţine un climat de convieţuire paşnică, istoria nu a fost deloc blândă cu românii de aici, mai ales în perioada ocupaţiei ungare dintre anii 1940-1944. Imediat după intrarea trupelor de ocupaţie horthyste, locuitorii români au fost supuşi maltratărilor, schingiuirilor, furturilor, tâlhăriilor, abuzurilor instituţionale şi obligativităţii schimbării numelor şi religiei etc.. Cei care nu s-au supus au fost nevoiţi să fugă peste graniţa de pe Râul Olt şi să se refugieze în România. Toate aceste nelegiuiri au fost făcute cu scopul evident de deznaţionalizare, de asimilare şi de maghiarizare, de eliminare definitivă a elementului naţional românesc şi confesional ortodox din satul Belin şi din zonă, cu urmări care se văd şi astăzi, într-o perioadă în care Statul Român, atât prin lipsa de implicare a autorităţilor centrale şi locale, cât şi prin pasivitatea şi complicitatea reprezentanţilor politici ai românilor din judeţul Covasna, nu manifestă niciun interes pentru apărarea şi protejarea identităţilor culturale şi spirituale româneşti din această zonă.
În Belin sunt două biserici ortodoxe. Cea veche, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, a fost zidită din piatră şi cărămidă în anul 1772, pe o suprafaţă de 84 mp, pe un teren care a fost cumpărat prin jertfa credincioşilor. Biserica mai dispunea, la acea vreme, de o casă parohială, o şcoală românească, un cimitir, un teren arabil şi o suprafaţă îndestulătoare de pădure. Dotarea bisericii mai cuprindea, conform unei consemnări din 1868, diferite cărţi de cult necesare pentru săvârşirea dumnezeieştilor slujbe (Liturghier de la 1804, Octoih, Penticostar de la 1810, Evanghelie etc.).
Biserica nouă, în stil neobizantin, cu hramul „Înălţarea Sfintei Cruci”, a început a fi zidită la 4 octombrie 1936, la iniţiativa preotului Nicodim Belea, cu sprijinul şi contribuţia credincioşilor şi cu ajutor din partea Statului Român (prin Prefectura Judeţului Treiscaune) şi al Arhiepiscopiei Sibiului. Printre jertfele făcute de credincioşii români, la loc de cinste se pomeneşte dania generoasă pe care au făcut-o Ioan, Maria şi Ioan Ciucan (Cichi), care au dăruit, spre construcţia bisericii şi slava lui Dumnezeu, suma importantă de 100.000, în anul 1937. A fost, atunci în epocă, un gest cu totul remarcabil, care demonstrează credinţa şi dragostea acestor români, vrednici de toată admiraţia şi de veşnica pomenire! Din nefericire, în perioada ocupaţiei ungare, biserica (încă neterminată) a fost vandalizată (după cum arăta, într-un raport din 10 octombrie 1945, preotul Gheorghe Iacob, cel care a fost izgonit imediat după ocupaţie: „Geamurile bisericii au fost sparte, prin spărturi bandele şovine de unguri au aruncat cărbuni aprinşi, pe uşi au scris tot felul de injurii şi cuvinte obscene, apoi au tras de patru ori cu tunul în biserică, astfel încât o parte din acoperişul de nord s-a dărâmat, un geam a sărit cu ramă cu tot, colţul turnului din dreapta şi acoperişul de la intrare au căzut la pământ”), Parohia s-a destrămat din lipsă de preot, iar comunitatea ortodocşilor români a dispărut; mulţi dintre aceştia au fugit din comună, iar cei rămaşi au fost obligaţi să treacă la alte culte, în special la cel reformat. Aşa s-a manifestat „bravul popor secui”, asimilat „culturii milenare maghiare”, prin batjocorirea şi excluderea Poporului Român, a spiritualităţii şi identităţii lui culturale şi naţionale!
Abia după înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, în 1994, prin purtarea de grijă a PS Ioan Selejan, biserica cea nouă şi casa parohială au fost restaurate parţial. Din păcate, biserica cea veche, preţios monument istoric şi martor al dăinuirii româneşti din Belin şi din întreaga zonă, se află încă într-o stare improprie slujirii, chiar dacă a fost restaurată, parţial, în 2006, cu sprijinul Ministerului Culturii şi al Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei. Iarăşi din păcate, din anul 1994 şi până în prezent s-au succedat, pentru perioade scurte de timp, nu mai puţin de cinci preoţi slujitori, care, din pricini mai mult sau mai puţin cunoscute, după ce au făcut cunoştinţă cu realităţile dure ale satului şi ale zonei, au preferat să se transfere în alte parohii mai bine înzestrate şi cu probleme etnice şi confesionale mai puţin copleşitoare decât cele din satele aflate în vestul Munţilor Baraolt, din vecinătatea Văii Oltului şi a Ţării Bârsei.
În 13 iulie 2014, la Duminica a cincia după Rusalii, IPS Ioan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, l-a hirotonit preot pe tânărul Ovidiu Atanasie Găitan, născut în 1986 la Sfântu-Gheorghe, absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Piteşti şi al unui masterat în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu. Anul acesta, în 5 iulie, tot în Duminica a cincia după Rusalii şi a prăznuirii patronului spiritual al părintelui (Sfântul Atanasie Atonitul), am avut bucuria reîntâlnirii cu acest vrednic şi entuziast slujitor al Domnului şi al turmei Sale. A fost o bucurie duhovnicească, o bucurie a împreună-slujirii a doi preoţi (părintele Atanasie şi oaspetele său, părintele Iustin Gârleanu, parohul comunităţilor de la Aita-Mare şi Aita-Medie). A fost un moment al bilanţului, la un an de la instalare, un moment al nădejdii în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, un moment al proiectelor şi al organizării viitoare. După refacerea casei parohiale (potrivit angajamentului depus în faţa lui Dumnezeu, a Bisericii, a ierarhului şi în faţa poporului binecredincios, de a locui împreună cu familia în parohia încredinţată spre păstorire, păstrând şi sporind toate lucrurile parohiei), se impun lucrări ample de recondiţionare a bisericii celei mari: schimbarea ferestrelor vechi din lemn cu ferestre izolatoare termic, repararea acoperişului, lucrări de consolidare şi drenaj a fundaţiei, schimbarea pardoselii şi asigurarea încălzirii bisericii şi, nu în ultimul rând, pregătirea şi realizarea unei noi catapetesme şi a picturii interioare, care să evidenţieze şi să valorifice spaţiul generos al acestei Sfinte Biserici a românilor din Belin. Nu în cele din urmă, e necesar să se definitiveze restaurarea integrală a Bisericii vechi, pentru asigurarea dumnezeieştilor slujbe în timpul lucrărilor care se vor face la biserica cea mare. Sunt planuri ambiţioase, sunt proiecte prin care Dumnezeu îi binecuvântează pe cei ce iubesc podoaba casei Sale!
De la 180 de familii de credincioşi ortodocşi români, cuprinzând 794 suflete, 398 bărbaţi şi 396 femei (conform raportului statistic al Protopopiatului Treiscaune din anul 1903), până la 67 de români ortodocşi în 2015, după mai bine de un secol, se poate lesne observa că programul deznaţionalizării şi dispariţiei românilor din Belin (şi din satele învecinate) a fost lung şi aplicat metodic, inclusiv (sau mai ales!) în prezent. Astăzi asistăm la agonizarea unor comunităţi cândva echilibrate sub raport etnic şi confesional. Cu atât mai importantă este misiunea şi cu atât mai mântuitoare este răspunderea care stau în faţa tânărului preot Ovidiu Atanasie Găitan, actualul păstor al sufletelor credincioşilor români trăitori în Belin. Exact aşa cum l-a sfătuit, cu profetice cuvinte, IPS Arhiepiscop Ioan, între timp ajuns al Mitropolit al Banatului, în momentele emoţionante şi duhovniceşti ale hirotoniei întru diacon (Izvorul-Mureşului, 6 iulie 2014): „Tânărule Atanasie, ţie îţi spun să-ţi ţii la loc de cinste vrednicia la treapta la care te-a chemat acum Dumnezeu! El să te întărească şi să te ajute să-ţi păzeşti cu vrednicie darul cel mai de preţ pe care-l poate primi un om pe pământ: darul diaconiei şi cel al preoţiei!”. Să ne rugăm şi noi Bunului Dumnezeu ca să-l întărească pe părintele Ovidiu Atanasie Găitan spre a plini cu râvnă tot ceea ce este spre mântuirea credincioşilor încredinţaţi lui spre păstorire, călăuzit fiind în toată viaţa şi activitatea lui misionar-duhovnicească după învăţăturile Sfintei Biserici, ale Sfinţilor Apostoli, după Sfintele Canoane şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, stând permanent în ascultare faţă de chiriarhul locului, Preasfinţitul Andrei Moldovan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, şi în comuniune cu întreaga Biserică Ortodoxă. Vrednic este să lucreze în continuare, cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, cele trei virtuţi teologice, aşa după cum le-a exprimat Sfântul Apostol Pavel în cuvintele acelui sublim poem din întâia sa Epistolă către Corinteni: „Şi-acum rămân: credinţa, nădejdea, iubirea, acestea trei; dar cea mai mare dintre ele este iubirea” (1 Corinteni 13:13).

Categorie: