Credinţă, tradiţii, grai şi identitate la românii din Valea Timocului - Serbia (I)

„Din punct de vedere al însuşirii şi practicării credinţei, Românii de aici trăiesc ca în vremurile primelor veacuri creştine.”
(Pr. Bojan Aleksandrovici, Eparhia Bisericii Ortodoxe Române „Dacia Felix” - Serbia)

Românii din nord-estul Serbiei sunt cunoscuţi în literatura românească drept români timoceni, iar în cea sârbească drept vlasi. Membrii comunităţilor româneşti din această zonă îşi atribuie, însă, titulatura de rumâni, atât în graiurile vorbite cât şi în conştiinţa identitară colectivă. Ei sunt aşezaţi la răspântiile a patru ape curgătoare: Morava Mare (la vest), Dunărea (la nord), Timocul Mare (la est) şi Timocul Negru (la sud). Acestea delimitează un areal de locuire care poate fi încadrat culturii carpatice, deoarece ramura sudică a Munţilor Carpaţi coexistă în această zonă, unindu-se, undeva mai la sud, cu Balcanii. Este o regiune care atestă urme de locuire din cele mai vechi timpuri, este o zonă în care definitorii au fost, în decursul istoriei, amestecurile şi modificările permanente ale componentelor etnice, migraţiile, colonizările şi conflictele. Este o regiune mult şi greu încercată de apăsarea vremurilor neprielnice!
Situarea românilor în acest areal este concentrată în jurul a două realităţi. Există, pe de o parte, incontestabila componentă latină, rămasă aici şi „topită” în creuzetul sud-dunărean de după retragerea aureliană şi, pe de altă parte, realitatea „migraţiilor” şi colonizărilor românilor sosiţi de peste Dunăre, începând cu secolul al XVII-lea. Din cumulul acestor factori de o mare complexitate social-istorică a rezultat o stratificare şi o componentă etnică oarecum eterogenă a elementului românesc din regiune. Rumânii din Serbia de nord-est sunt împărţiţi în două grupe principale, circumscrise celor două tipuri de activităţi tradiţionale: agricultura şi creşterea animalelor. Practic, acestea reprezintă cele două mari tipuri de civilizaţii arhaice care au coexistat, s-au intercondiţionat şi s-au suprapus în decursul veacurilor. Agricultorii de la câmpie sunt cunoscuţi sub numele de ţărani. Ei vorbesc graiul muntenesc, avându-şi originile în Ţara Românească (Muntenia sau Valahia). Ceilalţi, care locuiesc în zonele de deal şi de munte şi s-au ocupat cu păstoritul, sunt cunoscuţi sub denumirea de ungureni, căci au ales să locuiască în această zonă, venind din Banat şi din alte regiuni româneşti aflate pe atunci sub stăpânirea imperială. Ei vorbesc un grai bănăţean, destul de unitar, chiar dacă în sânul acestor comunităţi, unii se autodenumesc munteni (cu sensul de: oameni de la munte). Mai există şi o grupă minusculă de bufani, situată în jurul oraşului minier Majdanpek, presupuşi a fi, la origine, olteni, care au ajuns în această regiune în urma părăsirii minelor din Banat, pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Ei sunt, din păcate, asimilaţi astăzi aproape în totalitate în cadrul populaţiei sârbe. Nu în ultimul rând, se cuvine să-i menţionăm şi pe rudari, sosiţi aici tot din zonele româneşti, vorbitori ai unui grai românesc de o nebănuită acurateţe. Toate aceste subgrupe de populaţie vorbesc variante arhaice, mai apropiate sau mai îndepărtate de variantele lingvistice care sunt caracteristice latinităţii balcanice, dar şi a celei/celor de pe ambele maluri ale Dunării (apud: Paun Es Durlić, Limba sfântă a colacilor rumâneşti. Album în patruzeci de imagini cu dicţionar, Editura Etnologică, Bucureşti, 2013, p. 5-8).
Contextul acestor rânduri a fost oferit de oportunităţile deschise printr-o cercetare prospectivă de teren, interdisciplinară (sociologică şi etnologică), care s-a desfăşurat în vara aceasta printr-un proiect realizat cu sprijinul Direcţiei Românii din afara graniţelor şi Limba Română a Institutului Cultural Român. Voi prezenta, în mai multe numere viitoare din „Condeiul ardelean”, câteva dintre aşteptările, ipotezele de lucru, întrebările, răspunsurile, descoperirile şi dezamăgirile rezultate în urma acestei acţiuni.
Voi aborda, în acest serial, mai multe probleme, complexe şi complementare sub aspect tematic, care pot forma o imagine generală (chiar dacă, în mod inevitabil, fragmentară şi, poate, subiectivă) asupra patrimoniului, tradiţiilor, formelor de spiritualitate, identităţii şi (nu în ultimă instanţă!) a existenţei, vieţuirii şi continuităţii elementului românesc în regiunile de la sudul Dunării. În final, voi deschide o paralelă comparativă cu situaţia românilor din estul şi sud-estul Transilvaniei. Vom avea astfel posibilitatea de a descoperi, împreună, nebănuite corespondenţe şi asemănări.

Categorie: