Credinţă, tradiţii, grai şi identitate la românii din Valea Timocului - Serbia (II)

Bobul de grâu şi sarea pământului

Voi începe să prezint şi să dezvolt, începând cu acest număr din „Condeiul ardelean”, o serie de observaţii, supoziţii, concluzii parţiale şi încercări de sinteză, care mi-au fost relevate prin cercetarea prospectivă de teren, interdisciplinară (sociologică şi etnologică), care s-a desfăşurat în estul Serbiei (regiunile Bor şi Negotin), în luna iulie 2014, printr-un proiect realizat cu sprijinul Direcţiei Românii din afara graniţelor şi Limba Română a Institutului Cultural Român. De la credinţă, grai românesc, tradiţii şi rânduieli, până la obiceiuri, folclor, cutume, superstiţii şi până la substitutele liturgice, voi încerca să abordez, nu neapărat într-o ordine sistematică şi scolastică, acest univers identitar unic: cel al românilor timoceni. Pentru început, i-am cerut binecuvântarea Părintelui Bojan Aleksandrovici, protopopul Eparhiei Bisericii Ortodoxe Române „Dacia Felix” din Serbia, spre a publica un interviu pe care a avut amabilitatea să mi-l acorde la sediul protopopiatului, din oraşul Negotin. Vom remarca multe şi nebănuite aspecte privind îmbinări incredibile dintre viaţa liturgică şi obiceiurile locului, dintre dorinţa oamenilor de a nu fi depărtaţi de Dumnezeu şi cea privind păstrarea limbii neamului, chiar şi atunci când vitregiile timpurilor le-au stat împotrivă. Dar, să-i dăm cuvântul Părintelui Bojan.

„De la un neam care a dat martiri în primele secole creştine, românii timoceni au ajuns un neam care nu mai are nicio tangenţă cu Biserica”
- Până în anul 1833 a existat, în Serbia, slujire în limba română, dar, după acest an, s-a rupt legătura cu Biserica şi cu Ţara Mamă. După acest an, guvernarea sârbească a început să aducă preoţi care au slujit doar în limba slavonă, iar românii timoceni dacă nu au înţeles ce se slujeşte, nici măcar o vorbă, au început să se îndepărteze de Biserică. De exemplu, cei care locuiau pe malul Dunării, şi nu doreau să meargă la popa sârb, treceau Dunărea, la popa român, în Valahia. După întărirea (consolidarea) graniţei româno-sârbe, ei nu au mai putut să treacă Dunărea, iar oamenii au încercat să compenseze cumva setea duhovnicească. Cu preoţii nu au putut să comunice, deoarece preoţii sârbi se comportau arogant cu localnicii, fiind aduşi din alte zone, cu intenţia de a contribui la asimilarea românilor timoceni. Dacă nu au avut preoţi, atunci ce le-a rămas oamenilor să facă? S-au dus la vrăjitori, pentru că vrăjitorii vorbeau în limba lor. În acest context, dăm exemplu „petrecătura” de la înmormântare. Aici, în acest obicei, care nu este doar un obicei popular, nu este doar folclor, sunt multe lucruri legate de teologie. Aici se spune numărul sărbătorilor; se spune numărul arhanghelilor; îngerii, treptele îngerilor; se spune despre Maica Domnului, despre Sfântul Ioan Botezătorul, despre „Sfântul Pătru scriitorul” etc.. Toate acestea au venit ca o înlocuire a slujbei de înmormântare, pentru că oamenii îi slujeau pe morţi, ca să îi ajute să le treacă sufletul pe lumea cealaltă.
Asta s-a întâmplat, pentru că românii timoceni nu au avut nici preot şi nici Biserică pe limba neamului şi din popor, ca să le înţeleagă nevoile spirituale. Atunci ei s-au abătut de la drumul Bisericii spre ceea ce aveau mai apropiat şi mai pe înţeles sufletului: limba. Limba neamului, limba strămoşilor. Aşa s-au dus oamenii la vrăjitori; vrăjitoria acestora era recunoscută în toată fosta Jugoslavie sub numele de „vlaşca maghia” (vrăjitoria românească), începând din perioada comunistă şi până în ziua de astăzi. Aşa se face că românii din Valea Timocului, urmaşii celor din primele secole ale creştinismului, din cauză că nu li s-a dat voie să facă slujbe în limba neamului şi au fost practic opriţi să primească Harul Sfântului Duh, prin slujirea în limba maternă, au ajuns să se ducă la vrăjitori. Ce schimbare radicală! Au fost lipsiţi cu desăvârşire de Sfintele Taine: nu s-au botezat, nu s-au cununat, nu s-au împărtăşit, iar ierurgiile le făceau femeile bătrâne. Putem să observăm că, poate cel mai important lucru în păstrarea credinţei este legat mai întâi de jurisdicţia Bisericii Neamului şi doar apoi de limbă. Aşa s-a ajuns, de la un neam de primi creştini, de la un neam care a dat martiri în primele secole creştine, la un neam care nu mai are nicio tangenţă cu Biserica. E o catastrofă spirituală!

„Românii din Timoc au avut dorinţă şi s-au luptat ca să păstreze credinţa lor, ca în primele secole ale Creştinismului”
- Cât de adâncă a fost această „teologie populară”, cât de mare a fost nevoia duhovnicească după care a tânjit poporul! Când eram mic, bunica spunea că „la Joi-Mari oprim un codru de pâine şi-l păstrăm pentru Paşti”. La Paşti, dimineaţa, în zori, „gazda” casei (stăpânul casei) lua o strachină, în ea punea vin, zdrumica pâinea în ea şi făcea „Paşti”. Unii, dar nu toţi, puneau şi urzică tânără, care apărea atunci, şi o fărâmau acolo. Şi, după aceea, gazda casei stătea la pragul casei, înăuntru, cu faţa spre răsărit. Şi se puneau două brazde de iarbă, una afară şi alta înăuntru. Cei din casă, membrii familiei, veneau la el, îi spuneau „Hristos a-nviat!” (în ultima vreme şi asta s-a pierdut, unii ştiau, alţii nu mai ştiau!). Cum intrau din afară, puneau piciorul pe brazda din afară, păşeau peste prag pe brazda din-năuntru, se închinau şi gazda casei le spunea „Hristos a-nviat!” şi le dădea o linguriţă de „Paşti”. Şi aşa treceau toţi şi se aşezau la masă. Asta se făcea dimineaţă, în zori, când răsărea soarele, care lumina spre gazda care dădea „Paşti”.
Acesta e un obicei foarte frumos, dar eu m-am gândit: câtă legătură are acest obicei cu slujba bisericească sau cât poate el să înlocuiască lipsa Sfintelor Taine? Oamenii nu au putut fără ele şi le-au trecut acasă. În lipsă de Biserică, în lipsă de preot ei au vrut să ţină legătura, prin împărtăşire, cu Dumnezeu. Noi nu putem judeca acum! Poate că Dumnezeu a făcut sfinţire, prin îngerii Săi, ca să-i ţină pe oamenii aceştia în sânul Bisericii. Ei altă ocazie nu au avut ca să se împărtăşească. Oamenii nu au ştiu ce fac; ei ştiau că-i bine aşa, că e un obicei. Acum, să ne gândim: codrul de pâine, de la Joi-Mari, este de fapt codrul de pâine de la Cina cea de Taină, de la Sfânta Liturghie, care se păstrează pentru Ziua de Paşti; în Ziua de Paşti se pune în vin (simbolul Sângelui lui Hristos) şi se împreună pâinea cu vinul: simbolul Trupului şi Sângelui lui Hristos. Şi fiecare din casă primeşte aceasta. Să spună cineva că asta-i ceva întâmplător, că acesta-i un obicei păgân...! Cum poate să fie păgân, dacă se vorbeşte despre Trupul şi Sângele lui Hristos? De ce cred unii că-i obicei păgân? Deoarece nu cunosc care-i trecutul şi istoria timocenilor! În lipsa Bisericii Neamului, în lipsa Sfintei Liturghii şi a împărtăşirii, oamenii şi-au găsit calea cum să ţină legătura cu Dumnezeu. Că nu e corect din punctul de vedere teologic, asta-i altă treabă. Dar, Dumnezeu ne va judeca cu măsura cu care măsurăm şi noi; ei au măsurat cu această măsură, căci ei au considerat important să ţină legătura cu Dumnezeu. Şi Dumnezeu sunt sigur că acelora care cu gândul au vrut să-L primească pe Hristos la Înviere, acelora care au luat pâinea şi vinul (care nu au fost prefăcute, în lipsă de preot), eu cred că o să le socotească aceasta precum o împărtăşire. Ei au avut dorinţă şi s-au luptat ca să păstreze credinţa lor, ca în primele secole ale Creştinismului.

Categorie: