Credinţă, tradiţii, grai şi identitate la românii din Valea Timocului - Serbia (III)

Biserica văzută şi Biserica nevăzută

Voi continua, în această ediţie a „Condeiului ardelean”, să redau ultima parte a dialogului purtat cu părintele Bojan Aleksandrović, protopopul Eparhiei Bisericii Ortodoxe Române „Dacia Felix”, din Serbia, la sediul Protopopiatului, în oraşul Negotin. În partea a doua a interviului am insistat asupra unor chestiuni care ţin de păstrarea identităţii de limbă şi neam a românilor din estul Serbiei, prin diferite obiceiuri, tradiţii şi cutume locale, care pot fi considerate adevărate substitute bisericeşti şi liturgice, în condiţiile în care poporul nu a avut acces la exprimarea credinţei în limba strămoşilor, limba română. Sunt aspecte care ţin de locuri sfinte, pe care românii timoceni, în lipsa bisericilor, le-au durat în jurul unor copaci seculari, dar şi de cultul morţilor, foarte puternic şi ancorat în credinţa într-o permanentă comuniune spirituală a celor două lumi.

„Aici există un potenţial mare, o credinţă puternică, ascunsă”

- Părinte Bojan, vă rog să revenim la problemele cu care vă confruntaţi, ca ortodocşi români, aici, în estul Serbiei. Probleme de identitate, de jurisdicţie bisericească, de credinţă, de libertatea de a vă construi biserici, de a hirotoni preoţi români, care să slujească în limba română. Sunt acestea probleme reale? Sau reprezintă doar impresii subiective?
- Aşa cum am menţionat anterior, după anul 1833 noi am început să ne întoarcem către creştinismul primar. Alţii continuau cu modernizarea şi se duceau spre secularizare, care duce, pe un drum mai lung, în iad. Strămoşii noştri, însă, pentru că au fost opriţi să ţină de Biserica Neamului şi să se roage în limba maternă, nu s-au dus spre secularizare, ci s-au oprit şi s-au îndreptat spre creştinismul primar, ca să-şi păstreze credinţa aşa cum au putut. Iată că Dumnezeu a lucrat, iar acum, după aproape 200 de ani, mergem şi ne ridicăm cu jurisdicţia Bisericii Neamului şi mergem către Dumnezeu.
Aici există un potenţial mare, o credinţă puternică, ascunsă; precum sămânţa aceea care a fost păstrată timp îndelungat şi acum se dezvoltă. Toată lumea ortodoxă vorbeşte despre „Biserica Neamului”: de exemplu, Biserica Rusă urmăreşte ca peste tot în lume, pe unde există comunităţi ruseşti, acelea să ţină de jurisdicţie rusească; cea grecească, cea bulgărească şi cea sârbească procedează la fel. De ce nu ar fi ca şi la români să fie aşa? Suntem noi vinovaţi dacă alţii ne-au împrăştiat şi acum trăiesc mai mulţi români în afara graniţelor ţării? Eu, dacă m-am născut şi trăiesc în Serbia, o consider ţara mea, o accept, o respect şi-i sunt cetăţean loial. Dar, dacă statul vrea să-mi ia sufletul, atunci altfel se pune problema! Aşa cum spune Hristos, îi dau Cezarului ce este al Cezarului, dar şi el să mă lase să-i dau lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu: spiritualitatea şi credinţa mea, prin neamul meu, prin limba mea şi prin jurisdicţia mea. În Serbia, noi, românii, am fost prea mult timp şi (din păcate!) suntem şi acum opriţi de la toate acestea. S-a ajuns la situaţia în care unii oameni spun: „Sunt ortodox!”, iar la întrebarea: „Eşti botezat?” răspunsul este negativ. Acestea sunt rezultatele imixtiunii Bisericii Sârbe în viaţa şi spiritualitatea românilor. Un popor rupt de credinţa ortodoxă. Şi a venit vremea când toate acestea nu se mai pot opri, iar noi ne bucurăm că pe oamenii noştri îi redobândim, îi reîntoarcem la Ortodoxie. De aici dorinţa noastră de a fi lăsaţi să ne ocupăm de viaţa şi sufletul poporului nostru. Aici nu se poate face niciun compromis, căci jurisdicţia noastră depinde de Patriarhia Română. Indiscutabil! La fel, despre legăturile spirituale şi culturale cu Ţara-Mamă. Nu discutăm despre asta! În al treilea rând, slujirea în limba noastră maternă, cea românească.

Despre substituirea Tainelor Bisericii. Troiţa sau zăpiscul. Obiceiurile de înmormântare şi pomenirea morţilor

- În timpul călătoriilor documentare pe care le-am făcut prin satele româneşti din regiunea Timocului, am observat mai mulţi copaci impunători, în special goruni, aflaţi în locuri emblematice (la hotarele satelor sau la marginea câmpurilor), care aveau crestate cruci în coaja lor. Am aflat că un astfel de copac poartă numele de zăpisc şi că este considerat un loc sfânt, aproape ca o biserică. Ce semnificaţii poartă aceste troiţe „ascunse”?
- La românii timoceni sunt trei feluri de zăpiscuri. Unele se taie în coaja copacului, altele sunt făcute din lemn, sub formă de cruce, având ca o căciulă de metal şi o cruciţă mică, deasupra. Acestea sunt în zona Negotin, dar se întâlnesc şi peste Dunăre, în partea Severinului. Mai sunt şi unele cruci din piatră, dar depinde de zonă. În lipsa bisericilor s-au făcut troiţe, au fost sfinţite şi acestea au fost locuri de rugăciune pentru credincioşi. Şi nu doar în trecut, ci şi astăzi sunt. Sunt multe zone unde nu sunt biserici. Noi, preoţii, mergem în faţa zăpiscului, punem masa şi facem Sfânta Liturghie. Şi oamenii vin acolo. Prima semnificaţie a zăpiscului desemnează un loc de rugăciune, un loc sfânt. Este ca o biserică. Acolo, oamenii făceau sărbători, făceau hramul zăpiscului, care se numea Ruga. Zăpiscul era un loc unde se adunau, dădeau de pomană, mâncau, beau şi apoi jucau şi se veseleau. Toate acestea le făceau fără preot, pentru că nu existau preoţi români. Hramurile se făceau mai ales în Săptămâna Albă, înainte de Postul Mare, al Paştelui, marţi şi joi. Vedem aici că există unele elemente păgâne amestecate cu cele creştine. Dar, în acelaşi timp, mai este şi a doua parte a înţelesului zăpiscurilor, a troiţelor, acela de apărător al proprietăţii.
- Despre cultul şi pomenirea morţilor se spune că, la românii timoceni, legăturile dintre lumea văzută şi cea nevăzută este păstrată cu sfinţenie, din generaţie în generaţie, cu rădăcini istorice care pot fi căutate foarte timpuriu, chiar la traci. S-au scris lucrări importante în etnologia contemporană, legate fie de limbajul văzut, al colacilor de pomană (Paun Es Durlić, Limba sfântă a colacilor rumâneşti, Editura Etnologică, Bucureşti, 2013), fie de cel nevăzut, dar cântat şi auzit, al Petrecăturii, acel cântec ritual care însoţeşte drumul sufletului în lumea duhurilor (Slavoljub Gacović, Petrecătura. Cântece de petrecut mortul la românii ungureni din Serbia, Editura Etnologică, Bucureşti 2012). Care sunt caracteristicile acestor manifestări, deosebit de atractive şi ofertante pentru etnologi, dar poate nu la fel de bine văzute de Biserică?
- Legat de pomeni, acestea sunt diversificate în funcţie de zonă. În zona Nogotin, locuită de „câmpeni” („ţăreni”), este exact ca dincolo de Dunăre, la Severin. Aici se pun pe masă „capete”, se dau „liturghii”, cu cruciţe; aici pomenile se fac înainte de amiază sau la amiază; sunt sate unde se spune că nu trebuie să treacă de ora douăsprezece, sunt sate unde se spune că imediat după douăsprezece. În zone aflate mai spre munte (Bor, Gornjana) sunt sate de „ungureni” unde se fac pomeni diferite faţă de cele din zonele de câmpie. Se pun pe masă câteva „capete” sub forma unor grămezi şi există (mai ales la bănăţenii din Valea Moravei) locuri unde se aştern pe jos, într-o cameră, grămezi de colaci, de „capete”, de mâncăruri gătite, tot ce este pregătit, şi preotul aici slujeşte. Acolo se numeşte „ţară” (de unde vine acest nume, nu se ştie) şi după ce se slujesc, pomenile se pun pe mese şi se servesc la oameni. Sunt atât de multe şi diverse aceste obiceiuri, că aproape nu putem să le cunoaştem. Toate, însă, au legătură cu creştinismul primar!
Un alt exemplu poate fi considerat „lumina Raiului”, atunci când moare cineva fără lumânare, lucru care se priveşte la românii din Timoc ca un mare păcat. Se face „lumina Raiului”, din trei rânduri de ceară sau, la „ungureni”, la munte, din lemn, cu 44 de lumânărele.
- În acelaşi context, am observat că, în cimitirele satelor româneşti din estul Serbiei, există o mare diversitate de cruci: de la cele vechi, din lemn, cu forme diferite pentru bărbaţi şi pentru femei, până la cele contemporane, făcute din marmură neagră sau din granit roşu, cu imaginea celui (celor) decedat (decedaţi) imprimată prin tehnologie cu laser; pe de altă parte există, în unele părţi, cimitire în care cavourile reprezintă adevărate case, unele chiar mobilate, având tot confortul de care ar putea beneficia un om viu, pentru a locui acolo. Oamenii gândesc că sufletul celui decedat vine şi locuieşte acolo?
- Nu! Însă credinţele locului spun că orice lucru dat de pomană, pe lumea aceasta, pentru sufletul cuiva, are corespondenţă pe lumea cealaltă, ca un fel de „umbră”. O întrebam pe bunica: „De ce dai de mâncare pentru cei morţi?”. Îi murise o fiică a ei. Îi punea, pe o masă, lângă mormânt, tot ce avea nevoie de mâncare şi spunea „să primească pe lumea ailaltă!”. Şi eu o întrebam: „Cum primeşte toată mâncarea, pe lumea cealaltă?”. Şi ea răspundea: „Pomana asta sufletul o vede ca pe o umbră”. Aici putem înţelege că oamenii simpli, femeile de la ţară, care nu ştiau multe, simţeau că aceasta e o hrană spirituală pentru sufletul celui mort, în special prin milostenia dată pentru el, prin aceste agape date pentru cei nevoiaşi.
Chiar dacă nu avem timp să aprofundăm aceste aspecte, putem spune că absolut totul are o semnificaţie adâncă, ţesută în Poporul Român, în virtutea aceloraşi credinţe ale creştinismului primar. Insist cu ideea că unele obiceiuri nu sunt păgâne, ci sunt rămase din primele secole creştine!