Cui, ce-i pasă... ?!

Nu de mult timp, a venit la mine în birou o elevă, din ultimul an de liceu seral, cu lacrimi în ochi şi disperare în sufl et, ca să-i rezolv o problemă.
Dorea o încheiere mai rapidă a situaţiei şcolare (având notele necesare, deci nu prin favoritisme) întrucât găsise de lucru pentru trei luni în Italia, ca bonă. Trebuia neapărat să plece pentru că altfel nu avea cu ce plăti blestemata de bancă şi risca să-şi piardă casa şi să rămână pe drumuri cu cei doi copilaşi, de trei, respectiv patru anişori. Soţul, şi el plecat în Spania, abandonase penultimul an de studii la liceul seral pentru acelaşi motiv şi plecase imediat după Sărbătorile Pascale. Îi trimisese doar 100 de euro cu care nu se putea descurca nicicum. Ea, fi ind în ultimul an, ţinea să-şi termine şcoala şi în luna august să-şi susţină ultima probă de aptitudini, precum şi examenul de Bacalaureat.
Desigur, vă veţi întreba ce este spectaculos în relatarea mea de până acum, când zeci de tineri sunt nevoiţi, din lipsă de locuri de muncă, să-şi abandoneze şcoala şi familia şi să ia calea străinătăţii, să devină slugi pentru a-şi putea muta datoriile cu încă o lună, două mai încolo. Am încercat să-i rezolv problema în limitele legii, iar la plecare, n-am avut de lucru şi am întrebat-o cu cine îşi va lăsa copiii, ştiind că şi soţul e plecat. Ei bine, în acel moment toată disperarea ei a izbucnit într-un plâns amarnic şi, printre lacrimi, m-a întrebat dacă îmi dau seama ce va simţi ea, ca mamă, când va trebui să plece la mii de kilometri, să aibă grijă de doi copii de aceeaşi vârstă cu ai ei, să-i ducă la grădiniţă, să-i plimbe, să-i hrănească, în timp ce copilaşii ei vor rămâne cu o bunică, femeie simplă, de la care nu are mari aşteptări…
A ieşit plângând pe uşă, iar eu am rămas câteva minute în faţa biroului, întrebându-mă cu ce a greşit această tânără, altfel o fată isteaţă, care a încercat să-şi salveze familia în modul mai sus relatat.
S-a gândit oare cineva că şi ea e mamă, şi că n-ar dori decât un loc de muncă pentru a putea rămâne lângă copiii ei. Despre viaţa ei de familie nici nu poate fi vorba; soţul plecat în Spania, probabil se gândeşte la soţia ajunsă acum în Italia şi la copiii rămaşi în România… Frumos, nu?
E cutremurător ce se întâmplă cu tinerii noştri (excepţie făcând beizadelele!). Singura întrebare care-mi vine în minte gândindu- mă la această dură realitate este: cui, ce-i îi pasă…?!.
Mă gândeam apoi la bunica rămasă acasă cu cei doi copii, ce bucurie o va fi cuprins-o atunci când va fi afl at că de luna viitoare va primi cu 15 la sută mai puţină pensie, dacă o fi avut-o şi pe aceea, că asta chiar nu ştiu. Şi, din nou, mă întreb acelaşi lucru: chiar, cui, ce-i pasă…?!”.

prof. Rodica Pârvan
(Sfântu-Gheorghe)