Dă-le, Doamne, minte, nu lumină!

Izsak Balazs, preşedintele Consiliului Naţional Secuiesc, şi-a început „justificarea” dată publicităţii, privitoare la acţiunea „poporului secuiesc”, din noaptea de 24 octombrie a.c., aceea de aprindere a focurilor pe munţi, „aşa cum făceau şi strămoşii noştri”!, cu un „motto”, probabil o traducere din limba maghiară: „Să ne dea Domul lumină / Viaţă în loc de cimitire”. Focurile aprinse aveau o misiune simbolică, anume „să luminăm hotarele Ţinutului Secuiesc”. Cu alte cuvinte, nişte indivizi, fără minte, au şi delimitat „hotarele ţinutului secuiesc”, fără să mai întrebe pe cineva dacă acţiunea se înscrie în limitele legilor Ţării.
Declaraţia lui Balazs este cât se poate de clară: „Dorim prin acest mod să aducem la cunoştinţa Guvernului României, dar şi întregii lumi, că Ţinutul Secuiesc există”! Cu alte cuvinte, vrea, nu vrea, Guvernul României trebuie să ştie că această unitate teritorial-administrativă ilegală există pe teritoriul Ţării, că există toate structurile politice şi administrative care acţionează şi lucrează în ilegalitate, pregătind terenul pentru a se declara oricând „autodeterminarea prin autonomia Ţinutului Secuiesc”.
Izsak Balazs, ca şi ceilalţi indivizi, urcaţi azi în spatele secuilor, declarând că le apără interesele şi idealurile, nu scapă nicio ocazie de a afirma că „secuii doresc pace şi dialog”. Dar, în acelaşi timp, strigă din răsputeri că „Ţinutul Secuiesc nu este România”! De abia aici spun adevărul pentru ce anume militează, atunci când afirmă că „poporul secuiesc doreşte autodeterminare”. Termenul „autodeterminare” defineşte dreptul unei naţiuni de a-şi alege singură calea de dezvoltare economică, socială şi culturală. E momentul să ne punem întrebarea: ce sunt secuii? Formează ei o naţiune încât să pretindă dreptul la autodeterminare? În niciun caz! Fiindcă naţiunea înseamnă o comunitate stabilă de oameni, istoriceşte constituită ca stat, apărută pe baza unităţii de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi de factură psihică, ce se manifestă în particularităţi specifice ale culturii naţionale şi în conştiinţa originii şi a sorţii comune.
După cum putem uşor să ne dăm seama din „renumita” Istorie a secuilor, care se foloseşte ca un fel de manual suplimentar în şcolile şi clasele cu limba de predare maghiară - bineînţeles, cu larga aprobare a Ministerului Educaţiei din România! -, nici autorii acestui volum nu îşi cunosc originea, ca secui, nici din cine se trag, nici de unde au venit, pierzându-se în tot felul de povestioare şi legende, care de care mai fantasmagorice. Şi, cu toate că recunosc că au venit de undeva, de prin întinderile nemărginite ale Asiei nordice, ajung la concluzia că ei sunt aici „un popor băştinaş”! Iar noi, românii, nişte „invadatori, fără rădăcini aici”! Ce mai, adevărată „ştiinţă istorică”!
Aşadar, „secuii nu pot fi consideraţi decât fiind nişte colonişti ai regelui Ungariei, aduşi şi îngrămădiţi peste un substrat de populaţie băştinaşă, rărită din cauza năvălirilor”, aşa cum, pe bună dreptate, susţine Ion I. Russu. Ei nu au fost niciodată altceva decât un grup etnic, care chiar dacă au avut vreodată o limbă, o cultură şi o viaţă spirituală proprie, aceste elemente ce definesc o naţiune au fost îndoielnice şi superficiale, din moment ce secuii, care au primit acum o nouă etnie, cea de „secui-maghiari”, nu au mai păstrat nimic din ele. Că este aşa, ne-o dovedesc datele ultimului recensământ, în care numărul celor ce s-au declarat „secui” este absolut neînsemnat.
Cu toate acestea, cei ce s-au căţărat azi în spatele „secuilor”, deveniţi unguri sadea - aşa cum de altfel susţin ei, că secuii au fost dintotdeauna parte a poporului maghiar -, nu încetează să militeze mereu pentru susţinerea aceluiaşi slogan, de care s-a săturat până şi Europa, anume „autonomia ţinutului secuiesc”. Între aceştia îşi înscrie numele, la loc de cinste, Izsak Balazs, care, în „justificarea” de care aminteam la început, nu face altceva decât să mintă, cu neruşinare, atunci când afirmă că „solicită autonomia Ţinutului Secuiesc, libertate pentru Poporul Secuiesc, comunităţile adunate din localităţile de la hotarele Ţinutului Secuiesc”. Şi începe enumerarea acestora. Sunt exact 69. Acestea ar fi ,,solicitat autonomia Ţinutului Secuiesc” şi „libertate pentru Poporul Secuiesc”.
Este o minciună gogonată! Fiindcă Izsak Balzs nu a fost niciodată în localităţi precum: Topliţa, Bilbor, Corbu, Tulgheş, Subcetate, Bălan etc. pentru a-i întreba pe locuitorii acestora dacă vor sau nu vor să trăiască într-un viitor ţinut secuiesc! Nu a fost şi nici nu ar îndrăzni să meargă spre a face o astfel de „cercetare sociologică”, fiindcă îşi teme pielea, cum se spune. Cum o să meargă, de exemplu, la Bilbor, cu o astfel de întrebare, din moment ce acolo locuiesc 2.184 de români şi doar 13 unguri?! Dar nu este singurul exemplu. Procentul românilor în Subcetate este de 91,21 la sută; românii din Topliţa reprezintă 68,49 la sută, cei din Bălan 58,46 la sută, cei din Chichiş 83,94 la sută, cei din Şincai 54,68 la sută, cei din Ungheni 72,55 la sută, cei din Vâlcele e drept, numai 37,15 la sută, însă unguri nu sunt decât 9,6 la sută, ceilalţi (48,53 la sută) sunt ţigani, aşa că aici ar fi logic să fie o autonomie ţigănească, nu secuiască! La Tulgheş, de asemenea, trăiesc 2.409 români şi numai 1.312 unguri. La acestea mai trebuie adăugate destul de multe localităţi care sunt vizate a face parte dintr-un viitor ţinut secuiesc autonom, în care numărul românilor se apropie de 50 la sută, sau depăşeşte procentul de 40 la sută. Aşa este cazul comunelor: Breaza, Ceauşul de Câmpie, Band, Ghimeş-Făget etc..
Izsak afirmă că „în continuare dialogul este cheia păcii sociale, iar secuii doresc pace şi dialog”. Această afirmaţie nu este altceva decât tot o făţărnicie perfidă care face parte din arsenalul de neadevăruri pe care aceşti indivizi, înrăiţi şi îmbătrâniţi de acum, îl scot în faţă pentru a debita, mereu şi mereu, aceleaşi basne ticăloase despre crunta teroare sub care trăiesc ungurii din România, unde „suntem sugrumaţi de 90 de ani, uneori mai puternic, alteori mai încet, însă fără întrerupere”. Acestea sunt „dialogurile” pe care Izsak Balazs, Marko Bela, Tokes Laszlo, Szasz Jeno etc. le-au avut şi le au cu românii.
Aşadar, cred că cei de mai sus, şi încă mulţi alţii de teapa lor, au mare nevoie de minte, nu de lumină. Ori, poate, ei doresc lumina pentru ca aceasta să le mai lumineze cât de cât mintea, pentru a înţelege odată că organizând mereu tot felul de acţiuni antiromâneşti nu vor putea niciodată câştiga bunăvoinţa şi înţelegerea românilor. Iar, în cele din urmă, calea lor - şi a tuturora - se va sfârşi tot la cimitir, fără să-şi fi văzut împlinindu-se idealul pentru care au luptat toată viaţa.

Categorie: