Daniel Drăgan

Poemul „Exodul”, citit în premieră la Sfântul Gheorghe, în 6 februarie 2014, a fost inspirat din tragica realitate a Transilvaniei de altădată, din evenimentele dramatice prin care au trecut românii, când au fost forţaţi să-şi părăsească glia, pentru a pleca într-un exod ce avea să-i poarte până în Urali şi chiar mai departe.
Impregnat de imagini de-a dreptul apocaliptice şi realizat dintr-o succesiune de secvenţe încărcate de zbuciumul şi suferinţele celor care au fost supuşi pribegiei, morţii, mutilării fizice şi psihice, poemul se compune, ca într-o frescă a Transilvaniei, din felii de viaţă de un realism crud, dur, ce se păstrează, în mentalul lectorului, multă vreme.
Astfel, alternând descrieri terifiante cu secvenţe lirice, adevărate pauze descriptive în ritmul antrenant al eposului, Daniel Drăgan prezintă, utilizând mai multe registre de limbaj, umilinţa, dorul de satul patriarhal, speranţa în reîntoarcere şi credinţa în regăsirea forţei de a învinge greutăţile din acest ethos românesc, supus dezbinării.
De aceea, majoritatea versurilor capătă o tonalitate elegiacă, purtând amprenta unui autohtonism care, sperăm, nu este de actualitate.
Ideea autorului, de a se întoarce în timp ca să rememoreze evenimente din istoria unui neam, poate fi interpretată ca un memento ce are scopul de a transmite generaţiei, care nu a trecut prin asemenea momente, să nu uite şi să nu renunţe la ideal, de teama suferinţei, căci prin credinţă şi prin forţă se poate învinge în orice luptă.
În acest scop sunt realizate şi anumite portrete, fiinţe mutilate, precum pescarul care nu renunţă să spere că viaţa tuturor se va schimba în bine şi oamenii vor fi oameni, nu instrumente politice şi nu arme de luptă.
Şi tot de aceea, autorul Daniel Drăgan ne oferă scurte şi benefice momente de respiro, de viaţă obişnuită, de un autentic lirism, fără lupte, fără umilinţe, fără chin şi fără moarte, în care ludicul şi umorul aflate în stare latentă încep să-şi facă loc, deopotrivă cu tonurile de pastel care înlocuiesc sumbrele pagini de lacrimă şi durere.
Experienţa de viaţă reflectată în firul epic, erudiţia care se observă la nivelul registrului de limbaj, flash-back-ul, ca şi modalitate de alternanţă a planurilor, ritmul alert al naraţiunii sunt tot atâtea mărci ale autorului care ne aduce în dar acest poem intitulat „Exodul”.
În loc de concluzii, adăugăm doar că, prin vocea scriitorului Daniel Drăgan, Transilvania îşi cântă eroii necunoscuţi, într-o epopee în care Cetatea unde se întorc cu toţii, cu mic, cu mare, rămâne satul patriarhal românesc.

EXODUL
(fragmente)

I

În zori a trosnit un meridian.
S-au scuturat Munţii Gurghiului.
Ceahlăul s-a înclinat ca o corabie lovită de trăsnet.
Babord-tribord babord-tribord
se legăna Ceahlăul şi dedesubt
stâncile gemeau strivite
într-un cleşte imens nevăzut.

La coş erau zvârlite
hărţile Europei mototolite.
Mototolită
însăşi Europa era zvârlită.

Lipiţanii au pornit să necheze.
Hamurile plezneau în strânsori disperate,
osiile carelor se fărâmau uscate
de istovite rotiri.
Iarba sub Ciucaş aprindea flăcări violete
de la vântul sălbatec
şi morţii-n morminte
lansau semn de răscoală.

Transilvanul a strâns de hăţurile cailor
şi a dat chiot în cele şapte sute de văi
ale munţilor săi..

Pe niciuna dintre poteci
nu venea o nădejde..
Verboten! striga sentinela Chezarului.
Dincolo husarii grofului strigau: Nem sobot!

Bubuiau tunurile şi munţii Verboten
Munţii şi tunurile bubuiau. Nem sobot.

Şi cum şi ce-mi mai rămâne să fac?
La nord şi la sud şi la est şi la vest
este puterea străbunului dac.
Dar oastea chezarului închide valea.
Sub cizma prusacă inima ţării
o biruie jalea.

Aş vrea să trecem Carpaţii
cu flori şi cu cântece.
Să ne unim cu ţara
care ne-a ivit şi ne-a ţinut în pântece.

Limbile şarpelui s-au strecurat între noi.
Tunurile bat un satanic război.
Spectrul morţii în jurul nostru sporeşte.
Ne zvârcolim ca-ntr-un cleşte.
Husarii ne-aşteaptă în porţi, la răscruce, în uliţe.
Mult ar vrea să ne tragă în suliţe.

Transilvanul cu caii în tropot
intră pe porţile caselor sale.
Tremură clipa şi tremură vremea.
Strivită e clipa şi vremea-i nebună.
Cât de la pământ la lună
calea-i deschisă-închisă şi lungă.

Peste zările-ncinse
umblă poruncă turbată.
Oamenii locului sunt cu gâtul pe tăietor,
sângeră pe aceeaşi veşnică roată...

(va urma)

Categorie:

Aparut in :