De ce candidează Zeus

Cred că răspunsul majorităţii românilor este clar, dar pentru a fi înţeles cu adevărat voi recurge la un preambul.
În urmă cu câţiva ani, când preşedintele se bucura de încrederea a peste 60% dintre români, am făcut prin câteva articole anamneza, am descris simptomele şi am pus un diagnostic cazului Băse. Rezultatul imediat a fost pierderea unor vechi prietenii şi îngheţarea unor relaţii cordiale.
Redau în câteva fraze cele susţinute atunci, cu completările necesare:
- Întreaga carieră politică a acestui personaj de sorginte comunist-securistică, este clădită pe promisiuni, poze, mistifi cări, volte, diversiuni şi vorbe goale, e drept, rostite cu aplombul actorului populist de mare clasă, în stare să folosească toate mijloacele, de la lacrimi, victimizare, cruci şi discursuri în biserici până la băşcălia golănească, înjurături şi ameninţări.

- Farsa condamnării, pur formale, a comunismului, fără nicio consecinţă practică, acordând, prin eludarea lustraţiei, devotaţilor slujitori şi profi tori ai odiosului regim, inclusiv propriei persoane, absoluţiunea, sfi dează martiriul poporului român şi va rămâne viitorimii, sub emblema băsesciană, un reper semnifi cativ al abjecţiei începutului de secol XXI, în România. Cât de sincer a fost preşedintele o probează faptele sale. Cine condamnă solemn comunismul şi, în acelaşi timp, încredinţează fostului său ofiţer coordonator pe linie de securitate, în Belgia (Silvian Ionescu), o funcţie de răspundere în propriul partid, nu poate fi decât farsor, sau un suferind de scindarea personalităţii. Diagnosticul de schizofrenie a fost aplicat de partidul tinereţilor băsesciene dizidenţilor anticomunişti (ca Vasile Paraschiv), pentru a fi aneantizaţi în adevărate închisori psihiatrice. Azi „fostul“ comunist ajuns preşedinte, cu experienţa a patru partide (comunist, FSN-ist, democrat de stânga şi democrat de dreapta), foarte preocupate de binele poporului, se află în dizidenţă cu bunul simţ şi simţul dreptăţii celor pe care arde să-i slujească.
- Având în vedere: - a) îmbogăţirea spectaculoasă a familiei prezidenţiale (fratele devenit latifundiar în detrimentul statului şi asociat în afaceri cu armament; fiica cea mare beneficiind de „vânzări anterioare“, iar cea mică salariată a unei firme prospere sub primariatul băsescian); b) legăturile dubioase cu o serie de „îmbogăţiţi“ gen Cãşuneanu, Costanda, Cocoş, Bucşaru, Yassin - omul de încredere al „profesorului“ şi moştenitor „cinstit“ al averii lui Hayssam etc. etc.; c) rolul jucat în afacerea lichidării flotei comerciale sau împroprietărirea cu casa din strada Mihăileanu; este evident că sintagma luptei împotriva corupţiei va rămâne asociată, în memoria colectivă, cu numele preşedintelui şi cu gustul greţos al cacialmalei. Reamintesc idolatrilor băsescieni că demiterea din funcţia de şef al NAVROM-ului de la Anvers (post accesibil doar oamenilor securităţii), s-a datorat acuzaţiei de corupţie, încă pe vremea lui Ceauşescu (martie 89). Acuzaţie ce nu se referea la bişniţa cu blugi sau alte mărfuri (recunoscută de preşedinte), ci la o „afacere“ privind reparaţii de nave, prin care statul român era păgubit cu sute de mii de dolari. Pagubă infi mă în comparaţie cu aceea din afacerea „flota“, în care independentul procuror şef al DNA, domnul Morar (cel care recunoştea senin că a avut repetate convorbiri telefonice, în chestiune, cu preşedintele) a dovedit aptitudini miraculoase. El a reuşit, după ce inculpatul a ajuns preşedinte, să volatilize până la 0 (zero) o pagubă de câteva sute de milioane de dolari, cauzată de înstrăinarea a 16 nave, prin aranjamentele şi iscălitura căpitanului de marină Băsescu.
N-am remarcat nicio tresărire, niciun tremur în glasul „elitei“ ce-L proslăveşte în continuare, cu aceeaşi convingere şi ardoare.
Acum, când mai mult de jumătate din susţinătorii preşedintelui s-au lămurit cu cine au de-a face, le reamintesc celor aproximativ 30% de credincioşi, pentru care orice cuvânt sau gest al zeului lor este drept şi sfânt, o trăsătură defi nitorie a caracterului idolului lor, pe care am subliniat-o de la începutul mandatului acestuia. Ştiind că va pierde procesul de calomnie, intentat de domnul Varujan Vosganian, pentru acuzaţii mincinoase împotriva sa, domnul Băsescu îşi cere scuze, dar a doua zi, după ce domnul Vosganian acceptă scuzele şi renunţă la proces, iertatul calomniator declară victorios „vedeţi că am avut dreptate - şi-a retras acţiunea“. Vorba ardeleanului: „cine n-o fost de când îi, ăla niciodată nu-i“.
Fandoseala cu „nu ştiu dacă voi mai candida, este în funcţie de cum vom rezolva criza“, urmată de „nu ne-am propus să combatem criza, ea depinzând de alţii, care ne vor scoate şi pe noi“, pentru ca apoi să propună instalarea unui „guvern de tehnicieni anticriză“, tipice proverbialei consecvenţe prezidenţiale, nu putea fi adresată decât tot lor, celor capabili să înghită orice. Acestora le este adresată şi lozinca luptei pentru reformarea statului, după chipul şi pofta reformatorului, desigur. Îi invit pe talibanii băsescieni să ia în calcul că într-o „democraţie a la Băse“, cel care a păstrat toate apucăturile dobândite când servea cu devotament partidul unic şi căţeaua de pază a acestuia, ajuns demult „cel mai bine informat om din ţară“, îi poate trimite şi pe ei, oricând, la munca de jos sau chiar după gratii. Dacă „fl uieră în biserică“ sau nu execută întocmai ordinele. Politizarea totală a numirii funcţionarilor publici, prin lege, realizată de Guvernul Băse- Boc, nu le aduce aminte de principiul dictaturii comuniste „aderenţa, nu competenţa“?
Refuzul de a respecta voinţa unei majorităţi parlamentare se poate numi altfel decât dictatură?
Evident, aşa cum comuniştii şi securiştii convinşi nu se pot transforma în luptători pentru democraţie, nici caracterele nu se schimbă peste noapte, chiar dacă, în originala politică din România, unii se culcă seara sub flamura stângii şi se scoală dimineaţa pe baricadele dreptei. Tertipurile rămân aceleaşi. Nemaiputând călări tema combaterii corupţiei, unde contrele ar putea fi foarte dureroase, aceasta va trece pe plan secundar şi subiectul predilect al preşedintelui va fi lupta împotriva Parlamentului, mai nou prin referendum. Cu fair play-ul şi insolenţa-i cunoscute, printr-un referendum care încalcă eclatant principiul egalităţii şanselor în alegeri şi este vădit superfluu, având în vedere acordul tuturor, inclusiv al parlamentarilor, în ceea ce priveşte reducerea numărului lor.
Dacă preşedintele ar fi avut un proiect onest de „reformare a statului“, ar fi cerut demult revizuirea Constituţiei, chiar prin referendum, aşa cum îi stă în atribuţii, dar numai după o dezbatere serioasă şi informare largă.
N-a făcut-o până acum pentru a nu le permite românilor să afle că, pentru realizarea unei democraţii adevărate şi stabile, atât tradiţia românească, începând cu secolul XIX, cât şi recomandările majorităţii specialiştilor în domeniu, mai ales pentru ţările recent ieşite din comunism, susţin parlamentarismul bicameral. Afi rmaţia preşedintelui, în sensul că Senatul va deveni obsolet, deoarece funcţia sa va fi preluată de Parlamentul European, nu este decât o nouă încercare de manipulare a opiniei publice, în stil caracteristic, prin mistifi care grosolană. Prin modul de abordare a referendumului, care, conform normelor europene, prevede informarea populaţiei, interzice infl uenţarea ei în sensul iniţiatorului şi prevede sancţiuni în cazul încălcării lor, preşedintele sfi dează aceste norme şi riscă, în cunoştinţă de cauză, să discrediteze România. O face ştiind că nu mai are ce pierde. Cine l-a urmărit la summitul NATO de la Strasbourg - Kehl, a putut vedea un preşedinte român izolat, ignorat de ceilalţi preşedinţi, îmbrâncit chiar (de Berlusconi) şi care, invitat de gazdă (doamna Merkel) să treacă mai departe, o surprinde, strecurându-se umil prin spatele ei. Imagine simbol a conştiinţei propriei valori în ochii străinătăţii şi a demnităţii româneşti reprezentate de acest personaj. În Europa, vocea domnul Băsescu nici nu contează şi, în interesul ţării, nici nu se aude. Iar dacă se aude este nocivă, atât în relaţiile cu Moscova cât şi cu Parisul. Turbulenţele create la Roma, pentru a-şi dovedi supunerea faţă de marele licurici, sunt tot opera înţelepciunii sale.
Preşedintele jucător, care a ajuns să comande, în România, aproape totul (PDL, DNA, guvern, armată, servicii secrete, reforma statului), cu excepţia Parlamentului şi a mass-mediei; care s-a dovedit malefi c prin incompetenţa cu care a girat politica externă; care în iresponsabilitatea sa îşi permite să facă speculaţii publice chiar şi despre evoluţia viitoare a monedei naţionale, a urmărit, încă din 2005, cu consecvenţă, obţinerea unui nou mandat.
Cu un trecut marcat de găuri negre lăsate neelucidate (apartenenţa la securitate, acuzaţii de corupţie) sau involuntar recunoscute (incompetenţă profesională - cazul incendiului devastator provocat de nava sa în Franţa), înmulţite în ultimii cinci ani (secretizarea explozivului dosar Hayssam, afacerile familiei şi ale camarilei sale), preşedintele a ştiut întotdeauna că singura sa şansă pentru a amâna sau a scăpa de momentul adevărului şi a tragerii la răspundere, este să candideze din nou şi să câştige. Silit să candideze, independentul domn Băsescu a fost obligat să-şi menţină apendicele, Boc sau orice alt guvern aservit, până la alegeri, pentru ca românii să nu afl e starea de fapt, dezastruoasă, în care a fost adusă România, sub conducerea sa, de către guvernul visurilor sale. Guvern de o incompetenţă istorică, patognomonică unui mandat prezidenţial eşuat. În această luptă, disperată pentru el, partidul anexă şi clica sa simbiotică, se va folosi, fără îndoială, întregul arsenal, de la şantaj (inclusiv pentru sponsorizare), până la corupere şi falsifi care a votului, cu ajutorul unor sume uriaşe, ce vor bate, probabil, toate recordurile.
Nu este greu de presupus cu ce sentimente îşi vor aduce aminte generaţiile viitoare, împovărate de datorii enorme, de această epocă a imposturii băsesciene.
Nu este greu de imaginat şi diagnosticul pe care-l vor pune acelei obediente părţi a elitei, care s-a prostituat cu frenezie, denaturându-şi menirea.
Sper ca românii să scape de blestemul alegerii finale între doi „foşti comunişti“. Sper ca un număr cât mai mare să se mobilizeze şi să voteze în cunoştinţă de cauză, pentru a nu li se mai putea reproşa defetismul naţional. Ani de zile n-am auzit decât fals-resemnatul şi imens-jignitorul „altul mai bun nu avem“.
Să nu existe niciun om cultivat, inteligent, echilibrat şi integru, care n-a făcut compromisuri nici înainte, nici după ’89 şi care nu este exponentul niciunei găşti insalubre de profi - tori?
O majoritate covârşitoare este de părere că ţara merge într-o direcţie greşită şi doreşte schimbarea. Cu atât mai mult, un popor care vrea să-şi croiască o soartă mai bună, iese la luptă, în pofi da unei democraţii „originale“, gârbove şi şchioape, permisivă deturnărilor, conştient că, până la urmă, forţa majorităţii îşi va impune voinţa. E singura cale pentru redobândirea încrederii şi demnităţii, incompatibile cu fetişizarea ajutorului extern (Franţa, Germania, FMI, Comisia Europeană etc.).
Români, aduceţi-vă aminte credinţa nestrămutată a marilor conştiinţe ale Istoriei noastre, a celor care au pus temeliile României moderne - „prin noi înşine“!

dr. Gheorghe Olteanu
(Baden-Baden, Germania)