De la Europa Naţiunilor, la Statele Unite ale Europei

Dominaţia germană asupra Europei devine la fel de apăsătoare ca în vremea cancelarului Bismarck. Punctele de vedere ale Angelei Merkel (foto) în legătură cu renunţarea la suveranitatea naţională de către statele membre UE au fost preluate cu conştiinciozitate de către însuşi preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso. Într-un discurs despre Starea Uniunii, rostit în plenul Parlamentului European, acesta declara, ritos: „Federaţie a statelor naţiune: acesta este orizontul nostru politic. Fac apel la o Federaţie a Statelor Naţiune! Nu un superstat, ci o Federaţie care să poată să se bazeze pe o mutualizare a suveranităţii prin care fiecare cetăţean este mai bine echipat şi apărat. O suveranitate în comun înseamnă mai multă putere, nu mai puţină. Într-un moment de turbulenţă ar fi o greşeală să lăsăm apărarea naţiunilor la mâna populiştilor sau la nivel naţional. Această Federaţie a Statelor Naţiune va cere, în final, un nou tratat”.
Mie, ca om ataşat valorilor naţionale, sintagme precum: „mutualizare a suveranităţii” ori „suveranitate în comun” mi se par ambigue, aluzive şi, ultimamente, periculoase. Eu cred într-o Europă a Naţiunilor, nu într-o Europă federală sau confederală („Statele Unite ale Europei”). Vocea românească se aude, şi aşa, prea slab în cadrul Uniunii Europene. Dacă se ajunge la federalizare, riscăm să devenim o „gubernie” sau un „paşalâc”. Să fim piaţă de desfacere, furnizor de forţă de muncă ieftină şi masă de aplaudaci la reuniunile comunitare - ne-am cam săturat.
În lucrarea mea „Europa Secretă” (2011), am prezentat pe larg contextul şi dedesubturile fondării construcţiei europene, pe scheletul franco-german. Acum, după mai bine de o jumătate de veac de la Tratatele de la Paris şi Roma, Germania reunificată îşi reafirmă vocaţia imperială. Angela Merkel se vizează (sau se visează!) un fel de Bismarck. La picioarele sale ar trebui să cadă, în prosternare, ţări şi popoare, spre a primi binecuvântarea laică şi indicaţiile preţioase ale noului Cancelar de Fier.
România ar putea (sau nu!) să se înscrie cu umilinţă în rândul sateliţilor Germaniei Mari. Nu ar fi pentru prima oară în istorie. Personal, orice aservire îmi repugnă, indiferent de noile forme de vasalitate. Ceea ce se aude în Parlamentul European, de la înălţimea preşedintelui Comisiei Europene, este mai mult decât o avertizare. Este „expunerea de motive” a unui nou Tratat European. O fi bine, o fi rău - vom vedea în următorii ani. Cert este că, acum, Europa Unită traversează cea mai profundă criză din istoria sa. Important rămâne, peste toate, destinul românesc. Dacă vom sta, ca până acum, la masa săracilor (ca rude nedorite şi păcătoase!), ori ne vom muta, în sfârşit, acolo unde ne este locul - depinde mai ales de clasa noastră politică.

Categorie: