Domnul profesor Dumitru Munteanu, la 80 de ani

De vorbă prin Voineştii Covasnei

O poveste frumoasă despre o viaţă frumoasă:

Ceea ce realizăm în viaţă, agoniseala spirituală în primul rând, este rezultatul, sigur, al unor factori care se conjugă. Însă datorăm foarte mult unor oameni, pe care nu-i uităm îndeobşte. Sunt oameni de care ne amintim cu drag toată viaţa, ale căror sfaturi sau învăţături ne-au rămas întipărite în minte. Sunt cei care ne-au călăuzit paşii, învăţători sau profesori alături de care am descoperit pasiunea pentru o anumită disciplină, sunt „domnul Trandafir” al vieţii noastre, dascăli adevăraţi, mânaţi de vocaţie mai presus de orice, şi de respect pentru elevii lor. Dascăli ce ne-au format în anii de şcoală, făcându-ne să prindem drag de materia lor, dar, mai ales, făcându-ne să devenim oameni buni, la fel ca ei, ne-au motivat, cu drag şi cu blândeţe, să ne autodepăşim.
Un astfel de OM este domnul profesor Dumitru Munteanu. Profesor de biologie, diriginte, director la Şcoala Generală Nr. 1 din Covasna, Voineşti, actuala Şcoală Gimnazială „Avram Iancu”. În acest februarie, al lui 2016, domnul profesor a împlinit frumoasa vârstă de 80 de ani. Îţi vine greu să crezi că ar avea anii aceştia. Deşi „balamalele mai scârţâie” sau inima îi mai face probleme, domnul profesor mi-a demonstrat că vârsta a treia este, de cele mai multe ori, doar o cifră în buletin. Sau o stare de spirit. Poţi fi bătrân la 20 de ani aşa cum poţi fi tânăr la 80 de ani.
Am intrat cu sfiala fostei eleve în casa domnului profesor. Mi-a vorbit cu emoţie, uneori cu lacrimi în ochi, alteori cu zâmbet de fericire, despre părinţi, despre copiii dumnealui - Daniela, asistent-şef la Spitalul de Cardiologie din Covasna, şi Codrin, secretar general al Ministerului Apărării Naţionale şi fost prefect al judeţului Covasna -, despre nepoţi, dar, mai ales, despre perioada în care a format caractere, a îndrumat şi educat sute de elevi.

- Domnule profesor, mi-aş îngădui să încep cu rugămintea de a privi în urmă, la drumul vieţii dumneavoastră.
- Taică-meu, Ioan Munteanu, a fost vreo şase ani prizonier în Rusia, în primul război mondial. Era logodit cu Reveica, urma să se căsătorească şi i-a venit ordinul de încorporare exact în săptămâna nunţii. A trebuit să plece la război. S-a căsătorit după ce s-a întors; am fost şapte fraţi, din care am mai rămas eu. Maică-mea a murit la trei luni după ce m-am născut eu. Am fost crescut cu ajutorul rudelor. Tata pomenea mereu de Omsk, de Tomsk. Ne povestea că iarna pe prizonieri îi punea să cioplească şlipere, traverse de lemn pentru calea ferată; vara, îi puneau la cosit, dar deja ideile comuniste intraseră pe fir; când un prizonier voia să fumeze, îi spuneau „stai jos, fumează, că e dreptul omului să stea liniştit să fumeze”, însă, în schimb, coasa nu-i lăsa s-o bată decât o dată pe săptămână, să nu piardă timp, aşa că, la urmă, nici florile nu le mai tăia. S-a întors, s-a căsătorit, şi-a văzut de treabă. Însă, după Al Doilea Război Mondial, a fost declarat chiabur, a fost supus la cotele alea mari care erau atunci. În 1959, datorită unei pâre, a fost arestat şi dus la Codlea, acolo a şi decedat… Eram la Regat, prin Buzău, cu căruţa, acolo am aflat că l-au arestat. Am venit o zi şi-o noapte… Pe cine să fii mai supărat? Pe stat sau pe oamenii din sat, care l-au pârât că are saci de aur? La percheziţie, au găsit doar câţiva bănuţi…
- Nu aţi avut o viaţă prea uşoară. În ce fel v-a marcat copilăria Al Doilea Război Mondial?
- Unul din cumnaţi, ca să nu-l ducă ungurii în armată, s-a refugiat la Întorsura-Buzăului. Din vecini, foarte mulţi au fost refugiaţi acolo. Familia tatălui n-a plecat, a rămas aici. În ’40, o ceată de unguri a venit şi au stricat pe aici tot; au spart uşi, geamuri; chiar se tăiase porcul, au aruncat cârnaţii prin curte; fraţii mai mici s-au ascuns sub pat, pe mine m-au uitat în pat - eram mic, aveam 4 ani, şi dormeam.
- Cum era în perioada ocupaţiei?
- Atâta ştiu că taică-meu nu şi-a părăsit portul, în continuare purta cioarecii tradiţionali (foto). A avut curaj, a reclamat spargerea - a primit răspuns că a fost o bandă de beţivi, care n-au fost pedepsiţi niciodată. Pe cei mai avuţi aveau ei ciudă. Şi pe cei ce se încăpăţânau să-şi păstreze portul. Tata era epitrop la biserică. Mi-aduc aminte că ziceau ungurii că „românii ce uniţi îs”. Nu mai sunt acum…
- Tatăl dumneavoastră a avut oi?
- Tata a avut peste 600 de oi. Mi-aduc aminte că, prin ’46-’47, mulţi ciobani au plecat peste munţi, cu oile, dar au venit cu ele jumătate. Acolo au prins o perioadă cu lapoviţă, care a intrat în lână, a venit un ger, au îngheţat, au făcut pneumonie şi au murit multe.
Pe lângă fiecare stână, erau cai pentru transport; de dus, s-au dus pe picioare, înapoi a trebuit să-i pună la vagon. După ce că erau slabi, au răbdat şi de foame şi de sete. Au ajuns în gară, când să-i dea jos, nu mai puteau merge; i-au legat şi i-au tras cu caii rămaşi acasă; a venit primăvara, în martie ieşise iarba, de două-trei ori pe zi îi mutau să mănânce. După trei-patru zile au început să se ridice.
- Povestiţi-ne, vă rugăm, câte ceva despre perioada şcolară.
- Am început şcoala în ’42, în limba maghiară. Am făcut clasele primare aici. Pentru că învăţam bine, tata m-a dus în clasa a V-a la Braşov, la „Şaguna”. O singură dată a venit cu mine, m-a dus, mi-a plătit gazda, mi-a arătat şi mi-a zis: „Gata, te descurci singur!”. În ’48, cu reforma învăţământului, ca să-l scutesc pe tata de cheltuieli, că gazda era scumpă, am venit la Sfântu-Gheorghe, unde am făcut clasa a VII-a (atunci, şcoala era de şapte clase), apoi m-am înscris la „Textila” - şcoala tehnică. Fiu de chiabur, am fost repartizat la Buhuşi, unde am lucrat vreo trei ani, ca ajutor de maistru. Am avut şef de sector la ţesătorie un evreu - mi se făcuse dor de casă, i-am cerut trei zile de învoire. „De unde eşti, mă, băiatule?” S-a uitat pe hartă unde e Covasna, i s-a părut departe… şi mi-a dat şapte. Ca ajutor de maistru, mi-am făcut treaba. Eram cunoscut datorită unui lucru. Ştii cum era treaba cu principiile stahanoviste? Ca să meargă războiul mai repede, au schimbat şaiba de la motor. Nemaiputându-şi face cursa, azvârlea suveica de nimeni nu mai avea curaj să se apropie. M-am dus, m-am dat în spatele plasei, să ascult, să depistez care-i problema, mi-a venit suveica în cap, am scos şaiba, am spart ceva pe-acolo şi am devenit cunoscut „că am fost împotriva lui Stahanov”. M-am transferat, apoi, la Partizanul Roşu, la Braşov, până în ’57.
- Nu aş fi bănuit această parte a trecutului dumneavoastră. Aş fi jurat că o viaţă întreagă aţi fost profesor. Cum aţi ajuns în învăţământ?
- În ’57, tata era în vârstă, am venit acasă ca să-i fiu de ajutor; se îmbolnăvise doamna Teacă (învăţătoare la şcoala din Voineşti - n.r.), absolvenţii de liceu erau puţini pe atunci, mi s-a propus şi am acceptat să intru ca suplinitor. Probabil le-a plăcut de mine. Peste ceva timp, într-o zi, tocmai eram în vârful unui car de gunoi, mergeam la câmp; trec prin faţa cancelariei şi sunt chemat înăuntru. Era inspecţie; se înfiinţase clasa a V-a la Păpăuţi şi nu era niciun cadru didactic. Am scos o promoţie de elevi predând toate materiile cu excepţia muzicii, la care nu mă pricepeam. A fost prima generaţie de la Păpăuţi „cu şcoală”, până atunci toţi erau cu munca la pădure.
(Intervine doamna Maria Munteanu, soţia domnului profesor, de asemenea cadru didactic: După ani, elevii îl căutau acasă şi îi mulţumeau că i-a învăţat. Foşti elevi de-ai lui care mă cunoşteau, mă întrebau „Ce face domnul profesor? Ştiţi că datorită dumnealui am făcut şcoala cutare, datorită dumnealui am ajuns…”; e frumos să ţi se aducă asemenea laude, după ani.)
Între 1963 şi 1966, am fost transferat la Zagon, ca profesor. M-am înscris la Braşov, la Institutul Pedagogic, la Facultatea de Ştiinţe Naturale şi Agricole, la FF. Iar din ’66, am predat la Voineşti, până la pensionare, cu o întrerupere de patru ani, cât am fost detaşat la Casa Pionierilor.
- Ce v-a plăcut mai mult? Postura de director sau cea de profesor?
- Am fost director şi mi-am dat demisia, pentru că postul era râvnit de mulţi. Anchete, inspecţii… Inspectorul Voinescu a ajuns la concluzia că „singura problemă aici e că nu-s mai multe posturi de director”. Eu aveam deja demisia pregătită. Am insistat pentru angajarea de personal românesc, am ajutat cât am putut. Fericit m-am simţit ca profesor. Am avut timp să mă ocup de copii.
- Dumneavoastră, domnule profesor, nu aveţi numai doi copii, aveţi sute; ei sunt aceia cărora le-aţi dat ştiinţa. Vorbeam chiar zilele trecute cu un fost elev de-al dumneavoastră, acum om în toată firea, care îşi amintea cu drag de ieşirile prin munţi, de modalitatea de a învăţa în natură mai multă biologie şi geografie decât din manuale.
- Organizam des excursii. Era, pe vremea aceea, competiţia Pro natura - eram singurul echipaj românesc între toate celelalte din judeţ, mergeam la multe concursuri. Cu orientarea turistică am ajuns până la Iaşi. Mi-aduc aminte de o tabără la Ozunca-Băi, aici, în judeţul Covasna. Se făcea careu dimineaţa, dar se vorbea numai ungureşte. Le-am făcut semn la copii şi am plecat. Repede a fugit unul după noi. „Copiii mei nu înţeleg nimic, mai bine mergem şi vizităm localitatea.” După aceea, nu s-a mai întâmplat.
Primăvara, îi duceam pe elevi la ghiocei, iar toamna la Cetate - astea două drumeţii erau obligatorii în fiecare an. În vacanţa de vară, la mare, în Deltă, prin Ţară. De pildă, am fost cu copiii la Porţile de Fier, cu vaporaşul la cazane, la hidrocentrală, la turbine.
Mi-aduc acum aminte de o expediţie de 10 zile: Covasna - Lăcăuţi - Penteleu. Printre copii, erau şi doi fraţi, S şi M, clasa a V-a şi a III-a. CAP ne dădea cal de bagaje; am trecut pe la Chiişoara, ne-a dat o iapă bătrână, puturoasă: „Nu ne-o da p-asta, că asta ne lasă”, şi aşa a şi fost. Dimineaţa am mai găsit numai căpăstrul… Ne-a dat alta tânără, am mers şi M fiind mic, îl luam cu mine în cort; era cu picioarele când pe capul meu, când pe burta mea… La un popas, am început să cioplesc nişte ţăruşei, am căutat nişte aţe, m-a întrebat ce fac. „Bat ţăruşii la uşa cortului, leg aţa de ei şi te leg de picioare.” De atunci, n-a mai dat din picioare. (M, după ani, îşi aduce aminte…) Pe o rază de 15 km, n-a fost cărare pe care să n-o batem, am făcut marcaje turistice, toate traseele le-am marcat. Avea Ocolul o baltă unde deversau puieţii şi se dezvoltau în primul an, am ajutat într-o toamnă cu copiii să prindă şi să scoată puietul. Ca recompensă, ne-au dat un bidon cu puiet, l-am pus în Pârâul Cetăţii şi cu copii mergeam la cascadă.
Am fost şi la cules de mure, în practica agricolă. O dată am fost cu clasa la care eram diriginte la Ghiurca. Copiilor le plăcea focul de tabără. Ne şi plăteau, banii erau ai copiilor. În prima zi, o fetiţă numai s-a jucat, dar când a văzut câţi bani au luat ceilalţi, a doua zi s-a îndârjit şi a strâns multe mure, dar s-a împiedicat şi a vărsat găletuşa; a început să boscorodească singură „vai, tu mami, dacă m-ai vedea pe ce coastele naibii umblu…”. Ghiţă Peşte nu avea loc în cabană, a venit la mine în cameră, se zvârcolea, se tot mişca: „Ce-ai, măi Ghiţă?”. „Nu pot să dorm, domn’ diriginte; cum închid ochii, văd numai ciorchinii ăia mari de mure…” Mergeam mult pe jos… Pentru Codrin şi acum, când vine la Covasna, cea mai mare plăcere e să iasă în natură.
Aveam grijă de un lot şcolar, făcusem pepinieră, altoiam pomi, puneam răsadniţă în fiecare primăvară. Făcusem un parc de trandafiri, unde e bustul lui Avram Iancu, în curtea şcolii. Începusem să fac un mic parc dendrologic, încă se mai văd urmele lui şi astăzi. Pe atunci, în Voineşti era o şcoală de elită. La liceele de elită (sanitar, pedagogic), se temeau de Voineşti.
- Dar despre şcoala de azi, în general, ce părere aveţi?
- Ce mai e bun în Ţara noastră? Nimic.
Mai multe şi mai frumoase amintiri le am din activităţile din afara clasei cu copiii. Mai multe învaţă copiii aşa, decât din manuale. Fac pariu că dacă li se oferă copiilor excursii, uită de tablete, telefon, calculatoare.
- Mi-aţi povestit despre o groază de activităţi. Aş mai adăuga una: Nedeia Mocănească.
- Am participat la prima ediţie - în răspinteni, la intersecţie la Manole (strada Cuza Vodă). Până să se stabilească în locul unde se desfăşoară acum, s-a ţinut şi în Ciurda Porcilor (lângă actualul Complex Valea Zânelor). Prin alternanţă, două echipe de profesori (profesorii Dumitru Olteanu, Dumitru Furtună, domnul Dobros şi alţii) organizau Nedeia, cu ajutorul Primăriei. Nedeia era organizată de Şcoala din Voineşti.
- În general, cei mai mulţi oameni care ating vârsta de 80 de ani sunt resemnaţi cu neputinţele specifice vârstei a treia. Ştiu că în cazul dumneavoastră nu e chiar aşa. Şi că aveţi o frumoasă pasiune care durează de ani de zile.
- Sănătatea nu prea îmi mai dă voie, au început să scârţâie balamalele… Mă ocup cu drag de albine. Mai am şase familii. Aveam 20, dar astă-toamnă un atac grozav de viespi le-a nimicit. E ocupaţie frumoasă, sănătoasă. Se vorbeşte la televizor de tratamentul cu înţepături de albine (apiterapie); în fiecare vară, primesc cel puţin 10-15 înţepături, aşa că mă tratez lucrând cu ele. Contează să fii curat, liniştit, calm, atent; să nu miroşi, nici a parfum. Le calmează fumul, eu folosesc pentru asta inflorescenţele de la papură. Mult m-am chinuit cât am fost la şcoală să atrag copii să se ocupe de albinărit, cu doi am reuşit, dar nu mai e niciunul la Covasna (unul e la Finanţe, nu mai are timp să se ocupe, altul e la Paris). Copiilor mei le e teamă să se apropie de albine. Iarna, le las hrană suficientă; ele se strâng ghem, cu matca la mijloc, acolo-s 35 de grade, se tot rotesc, se mai schimbă - inteligentă specie! Avem de la albine miere, polen, lăptişor de matcă, fagure. Dar cel mai mare bine pe care-l fac albinele este polenizarea. Dacă ar dispărea albinele… nici omenirea n-ar mai duce-o mult.
- Un gând pentru cititorii ziarului „Condeiul ardelean”…
- Sănătate, în primul rând. Să iubească viaţa şi s-o şi trăiască!

La mulţi ani binecuvântaţi, domnule profesor!

Categorie: