Dosarele revoluţiei - o poveste fără sfârşit, ori un „bau-bau” care se scoate de câte ori este nevoie?

Mie aşa mi se pare: o poveste fără sfârşit, care ori nu se poate, ori nu se doreşte să se lămurească, odată pentru totdeauna, fiindcă, vorba lui Florian Bichir: „România trebuie să scape, la urma-urmei, de această povară a evenimentelor din decembrie ’89”. Dar nici nu pot renunţa la ideea - bazată pe evenimentele ce s-au derulat de-a lungul anilor! - că este un fel de „bau-bau”, adică o scorneală, o gogoriţă, aşa ca multe altele de după „revoluţia din ’89”.
Trebuie să precizez însă faptul că, deşi l-am citat mai sus pe Florian Bichir, pe care-l respect şi-l apreciez, nu înseamnă că sunt de acord cu tot ceea ce scrie în articolul „Malta şi lovitura de stat din decembrie 1989” („Evenimentul zilei”, marţi, 8 noiembrie 2016). Motivele sunt mai multe. Sigur, România trebuie să scape, la urma-urmei, de „povara evenimentelor din decembrie ’89”. Să scape, dar cum? Dumnealui afirmă „o putem face foarte uşor”. Cum? „Pentru că datele sunt clare, concrete -, tot ce s-a făcut de la primul glonţ tras, cui aparţine.” Aşa spune domnul Bichir.
Am mari îndoieli în privinţa asta. Mai bine zis, nu cred deloc că s-ar ştii cine anume a tras primul glonţ. Dacă s-ar cunoaşte toate datele, dacă ar fi „clare şi concrete”, atunci dosarele revoluţiei ar fi trebuit demult să fie rezolvate şi închise. Însă ceea ce face ca acestea să fie în stadiul în care sunt acum, după mai bine de un sfert de veac, mă face să cred că pentru cei care trebuie să le judece şi să dea hotărâri definitive, juridice, lucrurile nu par aşa de simple ca pentru domnul Bichir.
Dumnealui aduce în discuţie faptul că CEDO „a hotărât foarte clar că crimele împotriva umanităţii nu se pot prescrie”. Întrebarea este: cine poate stabili, cu precizie, cine este, sau care sunt acei criminali care se fac vinovaţi că au săvârşit crime împotriva umanităţii? Fiindcă actul juridic, respectiv condamnarea pentru săvârşirea unor astfel de crime, trebuie să aibă la bază dovezi concrete, nu supoziţii. Or într-o revoluţie cu evenimente violente, aşa cum s-a întâmplat în decembrie ’89, sunt foarte greu de găsit astfel de dovezi. Şi asta pentru simplu fapt că, vorba cuiva, „o revoluţie nu este o cină socială, un eveniment literar, un desen, sau o broderie. Revoluţia este un act de violenţă prin care o clasă (socială) o răstoarnă pe cealaltă”. În România, în decembrie ’89, nu a fost vorba de răsturnarea unei clase de către alta, aşa cum a fost, de exemplu, în cazul revoluţiilor de la 1848. La noi a fost, mai degrabă, „o schimbare bruscă şi violentă a structurilor sociale, economice şi politice ale unui regim (dictatorial, comunist - n.n.) cu alt regim” (democratic - n.n.).
Cu alte cuvinte, a fost tot o revoluţie, nu una paşnică, precum în celelalte state foste comuniste, ci violentă, în care au fost victime. Oare se poate vorbi aici de „crime comise împotriva umanităţii”? Nu cred. Şi nici măcar dacă ceea ce s-a întâmplat în decembrie ’89 nu ar fi dus la schimbarea structurilor sociale, economice şi politice, datorită împotriviri forţelor reacţionare, nu cred că am fi putut vorbi despre aşa ceva. Însă nu a fost aşa. Revoluţia a reuşit, vechiul regim dictatorial a fost dărâmat şi în locul lui a fost instalat un regim democratic, al unui stat de drept.
Cine ar putea fi, totuşi, „criminalii” care ar fi săvârşit „crime împotriva umanităţii”? Ei nu pot fi alţii decât cei pe care evenimentele din decembrie ’89 i-au propulsat în frunte statului, precum Ion Iliescu, Petre Roman etc. etc.. Aceştia nu cred că pot fi acuzaţi că au avut de gând, în vreun moment, să reinstaureze vechiul regim comunist.
Că s-au săvârşit grave greşeli, că lucrurile au scăpat de sub control şi s-au produs evenimente grave, că s-a tras în oameni nevinovaţi, că au fost atâtea victime, da, aşa s-a întâmplat. Dar oare în haosul acela, în care toţi cei care au pus mâna pe o armă au tras, unde s-a nimerit, mai ales într-un duşman inexistent!, s-ar fi putut întâmpla astfel? Oare altcineva, alţii decât cei amintiţi şi ceilalţi, angrenaţi, cu voia sau fără voia lor, în vâltoarea aceea nebună a evenimentelor de atunci, ar fi putut face altceva? Ce anume, domnule Bichir, dacă afirmaţi că totul s-ar fi putut rezolva foarte uşor, că totul se ştie, „de la primul glonţ”?!

Categorie: