† Dr. Laurenţiu Streza, Din exilul păcatului la Masa Împărăţiei, Editura Andreiana, Sibiu, 2 vol., 2016-2017

„Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm, Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la Cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă.”
(Canonul Paştilor, Oda întâi)

Ne aflăm, în aceste zile, prin iubirea cea nespusă a lui Dumnezeu faţă de oameni şi cu binecuvântarea Bisericii, întru bucuria şi lumina Învierii Domnului, la Sărbătoarea cea neînserată a Sfintelor Paşti, „Sfântă zi, al Praznicelor Praznic şi Sărbătoare a Sărbătorilor”. Mai înainte, timp de 40 de zile, am trecut prin Postul Mare, o perioadă în care am fost chemaţi să răspundem, poate mai mult decât în celelalte zile ale anului, la chemarea lăuntrică pe care Dumnezeu ne-o face: de a ne sârgui spre omorârea patimilor şi spre biruinţa asupra păcatelor, pentru ca, împreună cu Iisus Hristos răstignindu-ne şi îngropându-ne, să ne ridicăm din faptele cele moarte şi să ne învrednicim a primi cu inimă curată Luminatul Praznic al Învierii Domnului. A fost o vreme a ascezei dar şi a bucuriei duhovniceşti, o vreme a paradoxalei „fericite întristări”, o vreme a drumului de la moarte la viaţă şi de la pământ la cer. Astfel, am împlinit, fiecare după râvna şi puterile noastre, călătoria Postului, o călătorie din pribegie către Acasă.
Întreita lucrare (sfinţitoare, pastorală şi învăţătorească), la care este chemat orice ierarh al Bisericii, se vădeşte cu prisosinţă în cele două volume pe care le datorăm IPS Părinte Mitropolit Laurenţiu, arhiereu, dascăl şi teolog; ele reprezintă o lucrare de mare valoare duhovnicească, care înmănunchează cuvinte de învăţătură pentru duminicile din perioada liturgică a Triodului. Predicile, grupate în cele două volume pe care le prezentăm în acest context, transpun „într-un limbaj simplu, accesibil nemijlocit tuturor creştinilor, o viziune teologico-liturgică de sinteză, proprie deja şi caracteristică şcolii de teologie liturgică ortodoxă transilvană, pe care Înaltpreasfinţia Sa o construieşte şi promovează de ani buni” (Arhid. prof. dr. Ioan I. Ică Jr, Prefaţă, p. 6).
IPS Laurenţiu ne îndeamnă, încă dintru început, să-i fim alături Domnului Iisus Hristos în pelerinajul liturgic spre Înviere. Cuvintele de învăţătură pe care IPS Laurenţiu le-a rostit chiar în duminicile acestei perioade, păstrează, chiar şi în formă tipărită, dinamica şi însufleţirea rostirilor orale care au stat la baza lor, rânduite cu dăruire, dragoste şi căldură sufletească. Călătoria postului începe cu Duminica lui Zaheu (sau cu dorinţa, aşa cum este interpretată semnificaţia acestei duminici de teologul Alexander Schmemann, în scrierea Postul cel Mare), continuând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului (care coincide cu începutul perioadei Triodului şi care întruchipează, în expresia aceluiaşi teolog citat, smerenia), Duminica Fiului risipitor (întoarcerea din exil), Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi şi Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (iertarea). „Tristeţea cea strălucitoare” a Postului Mare începe, practic, o dată cu vecernia din această duminică (numită şi Vecernia Iertării), o slujbă solemnă care culminează cu rostirea rugăciunii Sfântului Efrem Sirul („Doamne şi Stăpânul vieţii mele…”), însoţită de metanii şi închinăciuni, pentru prima dată în cadrul Postului.
Aşadar, în cuprinsul primului volum, intitulat Călătorie cu Hristos spre Postul Mare, IPS Laurenţiu concentrează atenţia cititorului asupra acestei prime perioade pregătitoare, într-o „călătorie liturgică împreună cu Hristos”, întru pocăinţă şi smerenie. Trecând prin Ierihon, îl vom întâlni pe Zaheu vameşul, cel care întruchipează sentimentul de foame şi sete după Dumnezeu; ajungând în părţile Tirului şi Sidonului, vom face cunoştinţă cu femeia cananeancă, de la care avem de învăţat că trebuie să păstrăm o credinţă statornică şi iubitoare; apoi, „ne vom urca la templu” şi ne vom ruga, dimpreună cu vameşul şi cu fariseul, învăţând de la fiecare dintre aceştia că păzirea poruncilor dumnezeieşti trebuie să fie însoţită de smerenie şi pocăinţă; aflându-ne în „pribegia păcatului”, ne vom veni în fire şi ne vom întoarce Acasă, dimpreună cu Fiul Risipitor, fiind primiţi, cu braţele deschise şi iertătoare, de Părintele nostru cel ceresc; vom ajunge, în Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, la „poarta vieţii veşnice a Împărăţiei Cerurilor”; în finalul acestui drum pregătitor al Postului, meditând la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, ne vom sârgui să cerem şi să primim iertare, să ne împodobim viaţa cu fapte bune şi să dobândim Împărăţia Cerurilor.
Volumul al doilea, Pelerini cu Hristos spre Înviere, prin Postul Mare, ne oferă bucuria inegalabilă a urcuşului duhovnicesc, prin cele şase duminici ale Sfântului şi Marelui Post. Duminica Ortodoxiei ne descoperă viaţa cea nouă, întru Hristos şi Biserică, prin dreapta credinţă, prin împărtăşirea din darurile mântuitoare, prin împlinirea chemării la apostolat în demnitate şi slujire şi prin cinstirea sfintelor icoane, ca expresie a complementarităţii cultice într-un limbaj teologic propriu Bisericii şi spre descoperirea lui Dumnezeu deopotrivă prin cuvânt şi prin vedere, după cum spune Sfântul Ioan Damaschin, citat de IPS Laurenţiu: „Ceea ce este cuvântul pentru auz, aceea este icoana pentru văz, căci cu ajutorul minţii ne unim cu icoana” (p. 72). Duminica Sfântului Grigorie Palama constituie o nouă treaptă pe scara urcuşului duhovnicesc la care suntem chemaţi, spre înnoire sufletească, curăţire şi luminare, creştere şi îmbogăţire duhovnicească, prin lucrarea rugăciunii neîncetate (rugăciunea inimii), spre vederea slavei Împărăţiei Cerurilor şi a Luminii dumnezeieşti. Duminica Sfintei Cruci reprezintă un popas de putere şi întărire pe drumul nostru spre Înviere, prin lepădarea de sine şi urmarea lui Hristos: prin jertfa Crucii, ca semn de împăcare a noastră cu Tatăl ceresc, prin semnul Crucii, ca rugăciune, pavăză şi mărturisire, şi prin purtarea Crucii, ca ascultare şi urmare mântuitoare a lui Hristos. Duminica Sfântului Ioan Scărarul simbolizează credinţa ca un urcuş permanent în formarea şi creşterea noastră duhovnicească, căci scara virtuţilor, aşa cum a fost ea tâlcuită de acest sfânt monah din Muntele Sinai (care a trăit şi a scris la finele secolului al VI-lea, începutul secolului al VII-lea), reprezintă drumul nostru prin viaţa pământească, treaptă cu treaptă şi pas cu pas, la capătul căruia ne aşteaptă Dumnezeu. În săptămâna care urmează acestei duminici, Biserica a rânduit săvârşirea a două slujbe speciale: miercuri, Denia Canonului Mare (care s-a citit şi în primele patru zile ale Postului) şi vineri, Denia Acatistului Bunei Vestiri. IPS Laurenţiu subliniază importanţa acestor două momente deosebite, care îmbină asceza cu teofania, cei doi poli ai spiritualităţii liturgice: smerenia, pocăinţa şi îndreptarea, prin Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, şi bucuria, semnul biruinţei şi lauda adusă Maicii Domnului, prin Imnul Acatist. Cele două poeme imnografice, „inserate în săptămâna a cincea a Postului Mare reprezintă, astfel, două recapitulări şi reiterări, distincte şi complementare, ale întregii istorii a mântuirii” (p. 196). Duminica a cincea este dedicată Sfintei Maria Egipteanca, cea care s-a eliberat din iadul păcatului şi a păşit pe calea sfinţeniei. Totodată, este duminica vestirii Pătimirilor Domnului către ucenicii Săi, pregătirea lor pentru Jertfa mântuitoare, dar şi a vestirii Împărăţiei Cerurilor; Fiul Omului, care S-a smerit pe Sine până la moartea pe Cruce, este modelul desăvârşit de slujire jertfelnică absolută. Duminica Floriilor (Intrarea Domnului în Ierusalim) ne conduce „împreună cu Hristos, din Betania spre Ierusalimul ceresc” (p. 241), ca o pregătire pentru Sfintele Pătimiri ale Domnului. Ungerea prevestitoare a morţii lui Iisus, smerenia înălţătoare şi tristeţea Domnului Hristos, precum şi întâmpinarea Împăratului Ceresc, reprezintă temele pe care IPS Laurenţiu le dezvoltă în paginile dedicate acestui „Praznic Împărătesc care încheie duminicile Postului şi încununează nevoinţele celor 40 de zile ale Postului Păresimilor, pregătindu-ne pentru Săptămâna Sfintelor Pătimiri” (p. 243).
Această săptămână ocupă un loc aparte în taina mântuirii omeneşti, de la drumul Golgotei şi până la Învierea Domnului. Primele trei zile (Sfânta şi Marea Luni, Sfânta şi Marea Marţi, Sfânta şi Marea Miercuri) sunt explicate de IPS Laurenţiu prin prezentarea cântărilor specifice ale Deniilor acestor zile: „creaţii liturgice de profundă inspiraţie biblică, atât din Noul Testament, cât şi din Vechiul Testament” (p. 256). De la Iosif, preînchipuirea lui Hristos şi smochinul neroditor (luni), la Pilda celor 10 fecioare (marţi) şi Vinderea lui Iisus (miercuri), drumul ne duce către Sfânta şi Marea Joi, cu Denia celor 12 Evanghelii, loc în care IPS Laurenţiu ne prezintă cele trei momente semnificative ale lucrării pe care Mântuitorul Iisus Hristos o începe, spre „răscumpărare a omenirii din osânda păcatului şi de împăcare a omului cu Dumnezeu” (p. 267), prin instituirea Sfintei Liturghii, la Cina cea de Taină, urmată de spălarea picioarelor ucenicilor şi culminând cu rugăciunea Domnului din grădina Ghetsimani şi prinderea Lui. În Sfânta şi Marea Vineri se săvârşeşte Denia Prohodului Domnului, care întruchipează punerea în mormânt a Domnului. Este o rânduială liturgică a Bisericii, considerată „o capodoperă a spiritualităţii şi imnografiei liturgice ortodoxe, prin frumuseţea şi profunzimea ei teologică, atribuită de către Tradiţia Bisericii Sfântului Teodor Studitul, renumit imnograf al Constantinopolului, care a trăit în a doua jumătate a secolului al VIII-lea şi în prima parte a secolului al IX-lea” (p. 292). IPS Laurenţiu subliniază importanţa conţinutului teologic al strofelor Prohodului, considerate „de o frumuseţe şi profunzime aparte” (p. 294), un text care „surprinde în mod minunat împreună participarea întregii creaţii la pătimirea cea mântuitoare a lui Hristos, prin care toată făptura trece la un nou mod de existenţă” (p. 295). Volumul se încheie cu Sfânta şi Marea Sâmbătă, o zi în care Mântuitorul Hristos Se relevă în plenitudinea Sa Dumnezeiască: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase, pe toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins”.
După Sfânta şi Marea Sâmbătă urmează prima zi, cea Una (după cum spune Sfântul Vasile cel Mare), Ziua Domnului, a noii creaţii, Paştile, trecerea de la moarte la viaţă şi de la pământ la cer, ziua cea neînserată în care Lumina şi Viaţa se revarsă peste pământ şi peste toată făptura şi lumea întreagă. Aşa cum ne îndeamnă şi IPS Laurenţiu Streza, în finalul acestor două volume de mare folos duhovnicesc, „să aşteptăm în stare de tainică şi smerită rugăciune şi de nevoinţe sufleteşti împlinirea celei mai mari biruinţe de care ne facem părtaşi, prin Mântuitorul Hristos, minunata Sa Înviere din morţi. Să ne pregătim cu toţii candela credinţei din sufletele noastre, ca să se aprindă din Lumina sfântă şi de viaţă dătătoare a Învierii, pe care să o păstrăm în toate zilele vieţii noastre. Amin.”
*
Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte Viaţă dăruindu-le.