Duminica a 10-a după Rusalii

„Ştii tu ce mare dar ne-a făcut Dumnezeu dându-ne dreptul să-I vorbim în orice oră, în orice moment şi oriunde ne-am găsi?” (Bătrânul Porfirie)

„Şi mergând ei spre mulţime, s-a apropiat de El un om, căzându- I în genunchi,
Şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă.
Şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi- l aici la Mine. Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela.
Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem?
Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.
Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.”

(Matei 17, 14-21)

Ar trebui să ne simţim şi noi vinovaţi pentru suferinţa aproapelui, pentru că unii oameni ajung să pătimească greu din cauză că sunt marginalizaţi. Dacă ar exista iubire şi comuniune nu s-ar mai întâmpla lucruri atât de grave, căci solidaritatea şi ajutorul reciproc ar duce la evitarea unor astfel de situaţii neplăcute. De aceea, Domnul Iisus când aude de tânărul demonizat îi mustră pe toţi cei de faţă, adresându-li-se astfel: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?”.
-Fără îndoială că nici noi nu suntem cu nimic mai buni decât cei care au fost apostrofaţi prin cele spuse de Învăţătorul, dar ar trebui să şi conştientizăm în ce constă lepădarea de credinţă a lumii contemporane.
Prof. univ. dr. Pavel Chirilă trasează cele câteva laturi ale patologiei secolului XXI:
El atrage atenţia asupra realităţii că „acea cale unică strâmtă şi poartă îngustă este relativizată încât oricine ai fi şi orice ai crede - eşti valabil”.
O altă boală este confuzia minţii umane care nu mai poate ierarhiza valorile datorită abundenţei copleşitoare a informaţiilor care nu duc nicăieri, care nu ajută la mântuire. Mai grav este că „preţul oamenilor a scăzut sub preţul aurului” (Sfântul Nicolae Velimirovici), pentru că trăim acele zile în care oamenii încearcă să-şi satisfacă nevoile sufl eteşti cu valori materiale.
Mai sunt enumerate, apoi, desigur: coruperea universului material şi biologic, robia senzaţiilor şi percepţiilor, dispreţul faţă de asceză, sfi nţenie şi memoria ancestrală a poporului (prof. univ. dr. Pavel Chirilă, „Vindecarea”).
Sfântul Apostol Toma, după ce a văzut pe Domnul, şi-a mărturisit credinţa.
Eu vă propun să câştigăm grăuntele de muştar al credinţei de care ne vorbeşte Domnul, ascunzându-ne în celula de detenţie a Fericitului Ilie Mocanu pentru a privi şi simţi Adevărul şi Credinţa.
Iată focul cuvintelor lui: „Timp de 12 ani şi jumătate, am trecut, începând din 1952, prin rigorile temniţelor. Afl at permanent între viaţă şi moarte, preocuparea mea de frunte a fost rugăciunea perpetuă. Mi s-a revelat lumina necreată tabotică, cerul mi s-a deschis şi toate cele ce am văzut, am simţit şi gândit… Totul a început prin apariţia crucii de lumină solară în dreptul inimii… Am participat şi trăit în lumina necreată, mi s-a descoperit Biserica triumfătoare, am pătruns în Împărăţia Cerurilor, îmi simţeam mereu trupul ca un altar…” (Fericitul Ilie Mocanu, „Lumina nevăzută care se creează”).
Acum, că aţi fost în celulă şi aţi văzut lucrarea harului, parcă simţiţi în voi strigătul ce vă străbate toată fi inţa lăuntrică: CRED! CRED! CRED CU ADEVĂRAT!
Cum este posibil ca cei plini de sfi nţenie să-i vindece pe cei suferinzi şi chiar demonizaţi?
Sfântul Siluan ne răspunde zicând: „Binecuvântat este sufl etul ce-şi iubeşte fratele, fi indcă fratele nostru este propria noastră viaţă. Sufletul se întristează când îşi vede pe aproapele pătimind. Dacă mi s-ar îngădui să fi u de folos fi e şi unui singur om, l-aş preamări pe Domnul în vecii vecilor”.
Aşadar, a-l iubi pe aproapele nostru ca pe noi înşine înseamnă a-l iubi ca şi când ar aparţine propriei noastre vieţi. Cu cât dragostea este mai adâncă, cu atât suferinţa este mai mare, ne aminteşte Sfântul Siluan. Cu cât mai deplin va dăinui Iisus Hristos înlăuntrul sufl etelor noastre, cu atât mai mult dragostea sa răstignită pentru protopărintele Adam va spori în noi, şi cu atât mai mult vom trăi suferinţa şi păcatul aproapelui ca şi când ar fi ale noastre (Maxime Egger, „Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan”).
Demonizarea este fapt real sau e doar o stare de nebunie a unora care şi-au pierdut minţile?
Iată o mărturie grăitoare în acest sens: „Forţele negative demonice s-au dezlănţuit să mă tulbure, cutremurul şi groaza mă pătrundeau, am avut stări asemănătoare epilepsiei, cu răcnete, înţepeniri şi urlete interioare… La un moment dat, gândind şi apelând la Sfânta Treime, m-am eliberat” (Fericitul Ilie Mocanu, „Lumina nevăzută care se creează”).
Dar cei care nu se pot ajuta singuri, pot fi scăpaţi prin postul şi rugăciunea săvârşite de alţii la bunul Dumnezeu?
Ce este sau ce rol are rugăciunea? „Rugăciunea este o puternică concentrare a sufl etului” (Bătrânul din Chios).
„Rugăciunea este izvorul puterii. Mucenicii, prin ancorarea în rugăciune, primeau o putere mai mare decât suferinţele lor” (Bătrânul Porfirie).
„Împotriva demonilor ne opunem cu rugăciunea şi, progresiv, devin neputincioşi” (Bătrânul Iosif).
Rugăciunea prin ea însăşi poartă în sine chemarea în tăcere a tămăduirii fraţilor că nu poate să existe sfi nţenie fără iubire. Bătrânul Iosif spunea: „Toată noaptea eu mă rog şi strig: Doamne, mântuieşte- i pe toţi fraţii mei sau şterge- mă şi pe mine din cartea vieţii, căci nu vreau să ajung singur în Rai” (Părintele Dionysie Tatsis, „Cuvintele Bătrânilor”).
Ne dăm seama că nu putem iubi şi ajuta fără credinţă dreaptă, post şi rugăciune.