Duminica a 11-a după Rusalii

„Pentru păcatele noastre suntem orbi, însă pentru cele ale aproapelui nostru avem vedere ascuţită.”
(Sfântul Cuvios Isidor Pelusiotul)
„Cel ce judecă înainte de venirea lui Hristos este antihrist, pentru că răpeşte dreptul lui Hristos.”
(Sfântul Cuvios Atanasie Sinaitul)
„Cel ce varsă lacrimi cu căldură pentru păcatele aproapelui, se tămăduieşte pe sine de toate acelea ce le-a plâns la fratele său.”
(Sfântul Simeon Metafrastul)
„De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale.
Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi.
Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fi e vândut el, şi femeia, şi copiii, şi pe toate câte le are, ca să se plătească.
Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot.
Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu- se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria.
Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator.
Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte- mă şi îţi voi plăti.
Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria.
Iar celelalte slugi, văzând, deci, cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate.
Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fi indcă m-ai rugat.
Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?”
(Matei 18, 23-33)

Omul chiar dacă greşeşte nu este părăsit de Dumnezeu, aşadar nu trebuie să-l judecăm sau, mai grav, să-l pedepsim pe cel ce-a greşit, ci să facem totul pentru a-l ajuta.
Iată o mărturie în acest sens: „Un frate era luptat de demonul desfrânării şi s-a întâmplat să treacă printr-un sat al Egiptului unde a văzut o femeie frumoasă, care era fata slujitorului acelui loc. Văzând-o, s-a rănit de ea, şi mergând, a zis tatălui ei: Dă-mi-o de soţie! Iar acela i-a zis: Nu pot să ţi-o dau de nu mă voi înştiinţa mai întâi de la Dumnezeul meu. Şi mergând la drac, l-a întrebat, zicând: Iată, a venit un monah şi o cere pe fi ica mea, oare să i-o dau? Şi a răspuns dracul: Întreabă-l pe el de se leapădă de Dumnezeul lui, de botez şi de cinul călugăresc. Şi întorcându-se slujitorul păgân la fratele, i-a zis: Te lepezi de Dumnezeul tău, de botez şi de cinul călugăresc? Iar el i-a făgăduit. Şi îndată a văzut că i-a ieşit din gură un porumbel şi a zburat la cer. Deci, slujitorul s-a dus la diavol şi i-a spus: Iată s-a făgăduit! Atunci a zis dracul: Nu-i da fata de soţie, că Dumnezeul lui nu s-a îndepărtat de la dânsul, ci încă îi ajută. Apoi, fratele, prin post şi rugăciune, s-a învrednicit de mila lui Dumnezeu, văzând în vedenie că porumbelul s-a întors în el” (Ilie A. Boulgarakis, „Tu, care îl judeci pe fratele tău…”).
Omul care judecă face o faptă care nu ţine de competenţa sa, pentru că „acela care cleveteşte şi judecă pe aproapele său se face pe sine Dumnezeu” (Sfântul Isaia Pustnicul).
Toţi creştinii constituie o unitate organică. Aceasta este Trupul lui Hristos, adică Biserica.
„Pocăinţa celui ce cleveteşte şi judecă este deşartă, pentru că a lepădat un mădular al lui Hristos” (Sfântul Isaia Pustnicul).
„Nu-l urî pe păcătos, că toţi suntem vinovaţi” (Sfântul Isaac Sirul).
Sfântul Ioan Iacob mărturiseşte că multe suflete râvnitoare se păgubesc, neştiind să-şi păzească râvna cu deplină judecată.
Cel mai adesea, însă, cad victimă judecăţii preoţii. Dar „păcatele şi neputinţele clericilor nu se cade a le scoate la arătare… Şi ei sunt ieşiţi din plămădeala lumii deşarte. Ei n-au pogorât din cer, nici n-au crescut între îngeri. Lumea de azi i-a odrăslit, în lumea aceasta deşartă au crescut… Iar după ce au intrat în slujba altarului, lumea tot nu-i lasă în pace. Lumea aceasta deşartă, după ce otrăveşte duhul omenesc cu tot felul de amăgiri, mai are şi pretenţia să vadă pe clerici sfi nţi de pe icoană. Însă, unde au vlăstărit oare clericii? Nu din rădăcina lumii? Dacă rădăcina ar fi mai de soi, atunci şi vlăstarele ar fi mai bune”.
„La un sihastru oarecare obişnuia să vină un preot din mănăstire ca să-l împărtăşească… Odată a venit la acest sihastru o persoană, aducând nenumărate prihăniri asupra preotului amintit. Pârile acestea au slăbit evlavia cuviosului. Deci, venind iarăşi preotul ca de obicei cu Sfintele Taine, nu a mai deschis sihastrul şi s-a întors înapoi sfi nţitul slujitor. Atunci s-a auzit glas din cer, către sihastru: «Au luat oamenii judecata Mea!». Şi împreună cu glasul, a căzut în uimire, adică i s-a descoperit o vedenie. A văzut o fântână de aur, având ciutură şi funie tot de aur, iar apa din fântână era foarte bună şi limpede. Însă era lucru de mirare pentru el, căci cel care scotea apa şi turna, era un bubos. Ar fi vrut sihastrul nostru să bea, dar se sfi a de bubosul care scotea apa şi pentru asta nu s-a apropiat să bea. Atunci a auzit iarăşi glas, zicând: «Pentru ce nu bei apă, ce pricină are bubosul care scoate apa? Dacă scoate şi toarnă, se vatămă apa?». După aceste vorbe, şi-a venit în fi re sihastrul şi, socotind cele din vedenie, a chemat iarăşi preotul ca să-i aducă Sfi ntele Taine ca şi mai înainte” (Sfântul Ioan Iacob, „Hrană duhovnicească”).
În zilele noastre, spune Ilie A. Boulgarakis, „oamenii sunt gata să dea crezare bănuielilor, mai ales când ei înşişi sunt perverşi şi răi, pentru că atunci însăşi răutatea lor le ajută să dea crezare celor spuse. Şi atunci, ca şi cum s-ar lua martori pe ei înşişi, judecă foarte uşor pe alţii. Iar asta o fac, pe de o parte, că le place să se ocupe cu astfel de cugetări şi cuvinte, iar pe de alta, doresc să aibă şi pe alţii asemenea în răutate, crezând, în acelaşi timp, că fug de muşcătura conştiinţei lor.
Iată şi dovada: „Într-o zi, doi monahi au ajuns în oraşul Tir ca să săvârşească o oarecare ascultare. Pe unul dintre ei, care trecea printr- un loc oarecare, l-a oprit o desfrânată ce se numea Porfira şi l-a rugat cu voce tare: Cinstite Părinte, mântuieşte-mă precum altădată a mântuit şi Iisus Hristos pe desfrânată! Monahul, fără să cugete ce vor zice oamenii, a luat-o de mână şi, înaintea ochilor tuturor, a trecut prin cetate, ieşind afară din ea. Atunci s-a răspândit zvonul în toate părţile că monahul acela s-a însurat cu Porfi ra. Mergând monahul cu Porfi ra printr-o cetate, au afl at un prunc lepădat. Atunci desfrânata, pornită din iubire, l-a luat ca să-l crească. După puţin timp, unii oameni întâmplându-se să se întâlnească cu desfrânata care ţinea pruncul în braţe, au început să râdă zicând: Se vede că nu s-a împlinit planul tău. Frumos e copilul ce l-ai făcut cu monahul. Apoi au răspândit peste tot zvonul că desfrânata a născut un copil cu călugărul, care mult îi seamănă” (Ilie A. Boulgarakis, „Tu, care îl judeci pe fratele tău…”).
Cel ce-l ascultă pe clevetitor, cade în acelaşi păcat.
Sfi nţii Părinţi ne sfătuiesc de a nu fi curioşi şi de a nu cerceta viaţa celorlalţi. „Cel ce încearcă să cerceteze gândurile celorlalţi, nu-şi cercetează în adevăr faptele sale” (Sfântul Cuvios Nil al Ancirei).
Când omul ia aminte la păcatele sale, atunci nu are timp şi dispoziţie să vadă păcatele celorlalţi (Sfântul Dorotei).
„Când din negrijă dăm dracilor putinţă să grăiască la urechea noastră bănuieli împotriva fraţilor… suntem împinşi de ei să-i osândim uneori chiar şi pe cei desăvârşiţi în virtute” (Sfântul Nichita Stithatul)