Duminica a 13-a după Rusalii

Ascultaţi altă pildă: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele tot aşa. La urmă, a trimis la ei pe fi ul său zicând: Se vor ruşina de fi ul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fi ul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? I-au răspuns: Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor. Zis-a lor Iisus: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fi e în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri?” De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi.
(Matei 21, 33-44)

Parabola care se citeşte în Duminica a 13-a după Rusalii abordează tema darului pe care Dumnezeu l-a făcut omului. Astfel, înţelegem din această relatare că lumea cu toate ale ei au fost darul pe care Cel Atotbun-Dăruitorul l-a făcut omului. Important este să sesizăm faptul că Cel Care dăruieşte în cazul de faţă este discret pentru că se ascunde. O prezenţă evidentă a lui Dumnezeu ar fi impus recunoaşterea Lui de către om şi o acţiune în consecinţă. Dumnezeu, însă, nu impune nimic omului, ci propune.
Reacţia normală a omului, căruia Dumnezeu i-a dăruit această lume binecuvântată este de a-I mulţumi şi de a-I arăta recunoştinţă. Prima defi niţie a omului nu este cea de homo sapiens sau homo faber, ci cea de homo adorans. Pomul cunoştinţei binelui şi răului despre care aminteşte cartea Facerii (2, 9) reprezintă creaţia văzută. Sfântul Maxim afi rmă că important este modul în care ne raportăm la ea: „Contemplată duhovniceşte, ea oferă cunoştinţa binelui, iar luată trupeşte, oferă cunoştinţa răului. Căci celor ce se împărtăşesc de ea trupeşte li se face dascăl în ale patimilor, făcându-i să uite de cele dumnezeieşti”.
Fructul oprit este, aşadar, imaginea lumii care este iubită doar pentru ea însăşi, iar mâncarea lui este imaginea vieţii înţeleasă ca scop în sine. Omul a iubit lumea, dar ca scop în sine şi nu ca sursă a cunoaşterii lui Dumnezeu. Lumea a devenit opacă, necomunicând nimic despre Dumnezeu. De fi ecare dată când omul acordă unei fi inţe sau unui lucru o fi nalitate, o valoare şi un sens în sine, în loc ca acestea să-i fi e recunoscute ca venind de la Dumnezeu avem de-a face cu o atitudine idolatră.
Prin ignorarea şi uitarea lui Dumnezeu - care împreună cu neştiinţa şi trândăvirea reprezintă, conform Sfântului Marcu, Ascetul, pricina tuturor relelor - mintea se întunecă, devine oarbă, rătăceşte şi-l face pe om să se mişte într-o lume a întunericului. Mai mult decât atât, cugetarea devine incapabilă de dreapta judecată şi de adevărata cunoaştere.
Episcopul, atunci când îi binecuvântează pe credincioşi în cadrul Sfi ntei Liturghii, rosteşte următoarele cuvinte: „Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi, şi cercetează via aceasta pe care sădit-o dreapta Ta şi o desăvârşeşte pe ea”. În această binecuvântare este preluată tema evanghelică a lumii înţeleasă ca vie pe care Dumnezeu a sădit-o, a creat-o şi pe care i-a dat-o omului să o îngrijească. Atunci când omul trebuie, însă, să întoarcă darul intră într-o stare totală de amnezie. Mai mult decât atât, este deranjat de-a dreptul de oricine ar încerca să-i amintească de îndatoririle pe care le are: „Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre”. Episodul din Fraţii Karamazov despre Marele Inchizitor este la fel de ilustrativ în acest sens. Prezenţa lui Hristos, existenţa unui altfel de raport cu privire la lucruri îl deranjează pe inchizitor: „De ce-ai venit să ne tulburi? Du- Te în lumea Ta şi altă dată să nu mai vii!”. Astfel, este identifi cată o stare patologică a omului care este bulversat şi devine resentimentar atunci când i se propune să iasă din obişnuit, să aibă o viaţă total diferită faţă de cea pe care o duce la un moment dat. Î
nţelegem din această parabolă, ce face obiectul acestei zile, că primirea acestui mesaj prin care ni se cere să recunoaştem dependenţa de Dumnezeu şi să dăm dovadă de recunoştinţă şi mulţumire, are darul de a ne transfi gura viaţa şi a ne apropia de Dumnezeu. Astfel, ne putem împlini vocaţia şi destinul nostru folosind întreaga creaţie ca scară a urcuşului duhovnicesc spre unirea cu Dumnezeu.