Duminica a 20-a după Rusalii

„Şi după aceea, S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime.
Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea.
Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!
Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit.
Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală- te.
Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui.
Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.”
(Luca 7, 11-16)

Domnul Iisus văzând suferinţa văduvei ce ducea pe fi ul ei la groapă, parcă aude în minte tânguirea Mamei Sale, a Sfintei Fecioare Maria:

Învie, Fiul meu prea dulce
Şi mângâie pe Maica Ta, …
Vezi lacrimile cele calde
Şi Te ridică din mormânt …
Fiind Tu Soarele Dreptăţii,
Zdrobeşte ale nopţii porţi,
Căci neamul omenesc aşteaptă
Să fi e ridicat din morţi.
(Sfântul Ioan Iacob Românul,
„Plângerea Maicii Domnului”)

Mântuitorul a împlinit dorinţa Preacuratei Sale Maici şi a înviat. El, însă, pe toţi ne iubeşte, şi acest lucru l-a mărturisit săvârşind minunea sculării din morţi a tânărului. În Sfânta Scriptură afl ăm următoarea poruncă: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu, priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7).
Noi, creştinii, cunoaştem că Sfi nţii Părinţi şi-au închinat întreaga viaţă lui Dumnezeu şi se raportau la moarte ca la momentul găsirii Celui după care au alergat cu osteneală în fi ecare zi şi noapte.
Sfinţii Mucenici, dintre ei tineri şi chiar copii, nu s-au dat înapoi de la primirea chinurilor şi a morţii trupeşti, voind cu tot dinadinsul să intre în Împărăţia cerurilor, în braţele luminii neapuse şi a iubirii dumnezeieşti.
Sfântul Ambrozie relatează în câteva cuvinte curajul martiric al unui vrednic ostaş al lui Hristos, astfel:

Un mărturisitor a glăsuit
Ce-n adâncurile inimii a simţit,
Şi în a sângelui său răspândire
El a găsit a lui Hristos mântuire.
El, părăsind în lume bucuriile,
Ascunsele vătămării şi mângâierile,
Lăsând astfel cele lumeşti,
S-a înălţat în lumi cereşti.
(Sfântul Ambrozie,
„Despre făptuirea unui Mucenic”)

Deşi cunoaştem adevărul cum că „tot cel ce crede în El, are viaţă veşnică…” (Ioan 3, 36), fi rea noastră umană preţuieşte şi viaţa cea din trup, căci şi aceasta este dăruită de Dumnezeu şi preţioasă pentru fi ecare dintre noi.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pregătindu-Se a veni de bunăvoie la moarte, şi-a înfrânt dorinţa fi rească de a trăi, dând dovadă de un mare sacrifi ciu de Sine, încât a plâns cu lacrimi de sânge.
Pentru a înţelege cât de normal este să plângi, pe de-o parte, şi, pe de alta, a compătimi până la lacrimi pe cel ce suferă la moartea celui drag, voi aduce mărturia Sfântului Ioan Iacob:

Părinţii mei, sărmanii,
De timpuriu s-au stins
Şi eu fi ind prea fraged
Atunci nu i-am plâns.
Dar a venit şi vremea
Să-i plâng eu mai târziu,
Când mă afl am alături
De alt cinstit sicriu.
Căci Domnul rânduise
Bunica să mă crească,
Să-mi fi e ea şi tată
Şi maică pământească.
Iar când s-a dus bătrâna
Cu sufletul la cer,
Atunci în lumea asta
Eu am rămas stingher.
Pe ea amar plângând-o
Cu lacrimi prea fierbinţi,
Atunci eu dimpreună
Plângeam şi pe părinţi.
La inimă durerea
A fost aşa de grea,
Încât simţeam de-a pururi
Cum rana sângera…”
(Sfântul Ioan Iacob,
„Lacrimi”)

Viaţa cea întru nădejdea şi dragostea lui Dumnezeu este intensă şi plină de împliniri, ea nu lasă loc angoasei şi a pierderii rostului.
Fie ca noi toţi să ne găsim drumul întru bucuria Duhului Sfânt.