Duminica a 3-a după Rusalii

Mesajul Mântuitorului Iisus Hristos are menirea să corecteze viziunea conducătorilor lumii, să transfi gureze dorinţele oamenilor şi să alunge duhul întunecat al vremii acesteia.
Nu cultivarea încrederii exagerate a omului în propriile forţe, nici instruirea lui în vederea obţinerii succesului cu orice preţ şi a participării la o concurenţă nemiloasă şi fără sufl et, nici cultivarea în mod excesiv a calităţilor trupeşti, nici promovarea industriei producătoare de plăceri şi a consumului, nici îmbunătăţirea calităţii vieţii înţeleasă exclusiv ca bunăstare materială, nu au mijloacele şi căile potrivite alese de om pentru a se împlini, ci toate acestea au condus umanul la dezamăgire.
Domnul se adresează cu precădere tinerilor deoarece aceştia se pot pierde literalmente în climatul general de viaţă relaxată şi indiferenţă spirituală.
Tineretul este dintotdeauna marcat de zbateri cotidiene şi frământări profunde; prezenţa haosului său existenţial poate fi simţită. Întrebările lui - pentru ce trăiesc?, încotro merg? - în acest timp plin de dezordine, de confuzie şi rătăcire, în care spaţiile inimii sunt domenii lăsate în paragină, îi fac pe aceştia să vrea să-şi trăiască viaţa cât mai intens cu putinţă; dorinţă care este şi cauza răbufnirilor specifi ce lor: extremismul, exaltarea, lipsa de măsură, ieşirea din minţi.
Omul gândirii materialiste, închis în orizontalitate şi secularizare, şi-a transferat aspiraţiile spre Comunitatea Europeană, în care religia nu este decât un umanism anemic suprimat în practică, având ca ideal succesul în lume şi nu îndumnezeirea omului.
Îndemnul Mântuitorului Hristos se opune şi scopului prezent al economiei, care ţine cont numai de legea profi tului, în detrimentul celorlalte domenii: religios, social, cultural, toate afl ate în declin.
Modernitatea a transferat centrul de gravitate al lumii de la Dumnezeu la om. Astfel, omul se simte atât de autonom în faţa Divinităţii, încât consideră voinţa lui Dumnezeu ca un fel de atentat împotriva propriei lui libertăţi. În această concepţie antropocentristă, omul se realizează doar prin el însuşi, fără ajutorul lui Dumnezeu.
Sacrul văzut de modernism este principalul obstacol în calea libertăţii lui, socotind că întreaga realitate poate fi guvernată de legi elaborate de om. Şi cu toate că aceste legi provoacă adevărate dezastre spirituale şi morale în viaţa indivizilor, important este ca omul să se simtă liber şi să-şi făurească viaţa lui personală sau pe cea socială, după propria lui socotinţă şi lege.
Unde vom afla resurse pentru a putea căuta mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu? Răspunsul este în noi înşine! După cum chiar Dumnezeu ne edifi că: „Ascultă cuvintele înţelepciunii, înţelege adâncul tainelor! Am modelat lutul în trup şi am sufl at sufl et în el, din tăria Mea. Înţelege ceea ce te învăţ, am spus că ţi-am sufl at sufl et raţional şi înţelegător, care, intrând în trup ca într-o casă, a fost legat cu el şi primind trupul ca pe o unealtă” (Sfântul Simeon, „Imne”).
„Prin suflarea lui Dumnezeu apare în om un tu al lui Dumnezeu, care este chipul lui Dumnezeu… Chipul este elanul dinamic al întregii noastre fi inţe spre arhetipul ei divin, este aspiraţia irezistibilă a spiritului nostru spre Dumnezeu ca persoană infi nită, care îi vine în întâmpinare cu infi nitatea Sa, susţinând şi în spiritul uman tensiunea spre infi nit. Aceasta este tensiunea icoanei spre original, a chipului spre obârşia sa” (Paul Evdokimov, „L`Ortodoxie”).
„Fiind îndoit trebuie să ai o hrană şi o masă îndoită: având un trup sensibil şi pământesc trebuie să-l hrăneşti din bucate sensibile care vin din pământ, iar având sufl et spiritual şi dumnezeiesc, trebuie să-l hrăneşti cu mâncărurile spirituale, inteligibile şi divine ale cuvintelor” (Sfântul Simeon, „Cateheze”).
Căutându-l pe Dumnezeu, nu ne vor lipsi nici celelalte. „Această realitate este dovedită şi de faptul că pentru a-şi procura alimentele, pentru a-şi câştiga hrana, omul are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. De aceea, Domnul este invocat să ne dăruiască „îmbelşugarea roadelor pământului.” Creatorul omului este totodată Creatorul hranei sale. Dumnezeu este prezent în situaţiile cele mai difi cile pentru om, pentru a-l hrăni. Astfel, El este Acela care i-a hrănit pe Ilie şi Elisei, în locul retragerii lor în singurătatea pe care şi-au asumat-o pentru a-l sluji pe Dumnezeu; şi tot aşa îi va hrăni totdeauna pe cei care îşi vor asuma o slujire ca a acelora. Domnul este stăpânul foamei şi al saturării (Matei 4, 3-4): „Lui Dumnezeu nu i-a fost greu să transforme natura foamei în îndestulare, fără a o potoli prin cine ştie ce, ci schimbând substanţial un lucru în altul, aşa cum ispititorul a spus în legătură cu acele pietre, cerând ca Domnul să le facă pâine.
În Rai nimănui nu-i este foame. Raiul poate fi savurat încă de acum, în această lume, căci sufl ul aromatelor din paradis stinge foamea celor care ajung acolo. Mireasma Edenului hrăneşte deja fi ecare fi inţă, în fiecare timp” (Costion Nicolescu, „O teologie a hranei şi a hrănirii la Sfântul Efrem Sirul”).
În înţeles duhovnicesc, treapta superioară în a se hrăni este pentru un creştin aceea de a-L avea pe masa sa pe Cuvântul-Hristos. Păstorul a devenit hrana: „Trupul Meu este adevărata mâncare şi Sângele Meu adevărata băutură”, spune El (Ioan 6, 55). Este o hrană care asigură nu numai viaţa zilnică, dar şi pe cea veşnică.
Masa altarului este masa esenţială, model al tuturor meselor. De la masa altarului până la masa lui Iisus, ca masă a Împărăţiei, drumul este direct. „În Rai suflă vânturi cu totul speciale, care aleargă spre drepţi: «Unul suflă saturare, altul răspândeşte băutura, hrănind, în felul lor, duhurile».”
„Vânturile de aici, de pe pământ, care hrănesc şi întăresc tulpinile şi spicele de grâu, sunt prefi gurări simbolice ale vânturilor binecuvântărilor pentru grâul paradisului, fapte ale raţiunii, ale spiritului! În Rai se găseşte hrana spirituală pentru fi inţe spirituale, conchide Sfântul Efrem” (Costion Nicolescu, „O teologie a hranei şi a hrănirii la Sfântul Efrem Sirul”).
Pe un alt plan, iubirea Domnului are o foame extraordinară de om. Există între Dumnezeu şi om, reciproc, o foame şi o sete: „Iubirea Ta e înfometată de noi, iar nevoia noastră-i însetată de Tine”, mărturiseşte Sfântul Efrem Sirul.
Ca o consecinţă practică, putem concluziona: cum toată hrana vine de la Dumnezeu, ea trebuie să se mănânce binecuvântând pe Dumnezeu şi cerându-I binecuvântare. Altădată, binecuvântarea, însoţită de semnul Crucii, a făcut ca apele amare de la Mara să devină dulci (Ieşirea 15, 23). Prin Crucea lui Hristos, toate cele amare devin dulci. Ţăranii români fac semnul crucii peste pâine înainte de a o tăia. Căci binecuvântarea Domnului are ca efect „o putere pe care, efectiv, nu o afl i în natură… Creştinii cer binecuvântarea lui Dumnezeu pentru orice hrană a lor. Dar, postul a însoţit dintotdeauna acţiunea vitală de a mânca, căci procură o îndoită frumuseţe împodobind trupul şi sufl etul deopotrivă”, adeverind porunca Domnului cu care am început cuvântul (Costion Nicolescu, „O teologie a hranei şi a hrănirii la Sfântul Efrem Sirul”).