Duminica a 5-a după Rusalii

„Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?”
(Matei 8, 28-29)
Boala a apărut ca o corupere a naturii umane în urma ispitirii şarpelui asupra Evei şi lui Adam, care au cedat. În aceste vremuri, diavolul a găsit un mod foarte discret şi aparent motivat de a ne chinui. Noile lui lanţuri cu care ne leagă pentru a ne duce în robie sunt deprimarea şi nervozitatea. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Cea mai dăunătoare dintre acţiunile diavoleşti este covârşitoarea stare de urât”, iar Sfânta Evanghelie este de acord că diavolul este izvorul deprimării şi scrie: „Diavolul întristării ia şi usucă orice bucurie a sufletului”.
„Nu ştiu dacă suferi de deprimare. Ştiu însă că, la fel ca mine şi ca toţi oamenii, şi tu eşti în primejdie de a cădea în această boală grea a sufl etului şi a trupului” (Arhimandrit Spiridonos Logothetis).
Depresia se caracterizează, de obicei, prin tristeţe, însoţită însă de teamă, sentimente de vinovăţie şi remuşcare, manie, ură, plictiseală, oboseală, dezgust, descurajare, disperare, stări care redau durerea sufl etească şi pesimismul.
Sunt provocate sau, mai bine zis, sunt însoţite de un număr de simptome negative care au de-a face cu funcţiile sufl eteşti şi trupeşti, şi cu energia individului: tulburări de respiraţie, tulburări de digestie, lipsa poftei de mâncare, slăbirea sau îngrăşarea, tulburări psihomotorii, diminuarea tonusului de viaţă, a capacităţilor de decizie, de lucru etc.. Sunt caracteristice periculoasele gânduri de sinucidere pe care le poate avea bolnavul de depresie. Acestea sunt însoţite şi alimentate de sentimentele de inutilitate, de lipsa valorii proprii, de vinovăţie şi de persistentele gânduri despre boli incurabile, catastrofe iminente, care pot veni ca stare delirantă şi, nu rareori, ca iluzii. Alteori există o lipsă a gândurilor, o mare apatie.
Potrivit credinţei noastre ortodoxe, deprimarea este boala care dăunează îndeosebi sufletului, precum şi inimii, centrul sufletului.
„Duhul deprimării întunecă sufletul şi, de cum rămâne asupra vreunuia, nu-l lasă să gândească drept, ci strâmb… şi sfârşeşte în disperare. De vreme ce deprimarea preia sub controlul ei întregul suflet, îl umple de amărăciune şi nepăsare. Şi îl îndeamnă pe om să-I evite pe ceilalţi oameni pe motiv că aceştia sunt cauzele răvăşirii. Şi nu-l lasă pe om să recunoască faptul că nu din exterior, ci dinlăuntrul său îşi trage rădăcinile boala” (Sfântul Casian).
Cea de-a doua problemă care atrage atenţia este, după cum am menţionat la începutul articolului, nervozitatea.
„Pe fond nervos” - această expresie a devenit aproape proverbială, o auzim peste tot. Potrivit unei afirmaţii a experţilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, 45 la sută dintre toate îmbolnăvirile sunt legate de stresuri, iar unii specialişti presupun că acest procent este în realitate de două ori mai mare. Un procent imens al bolilor somatice (trupeşti) se dezvoltă ca rezultat al supraîncordării nervoase de durată. Ce mai creşte pe acest teren? Din păcate, nimic bun: certuri, conflicte, divorţuri etc..
Duhurile rele se străduiesc să dezacordeze viaţa firească şi sănătoasă o oamenilor. Nevrozele sunt numite, pe bună dreptate, „forma avansată a patimilor” - dispoziţii păcătoase ale sufletului.
Nevroza (mai ales unele forme ale ei: stările obsesive persistente) poate fi o urmare a atacurilor drăceşti. De altfel, termenul medical de „obsesie” poate fi tradus din Latină ca posedare. Aceasta pentru că bolnavii suferă cumplit, sunt chinuiţi de stările lor, sunt împovăraţi de ele, dar nu pot face nimic (Dr. Dmitri Avdeev).
„Nervozitatea şi celelalte de acest fel sunt, pur şi simplu, chipuri ale păcatului, şi anume ale trufiei. Cel mai mare neurastenic e diavolul. Vă puteţi închipui neurastenizat un om smerit, bun, răbdător?” (Părintele Alekdandr Elceaninov).
Noi, toţi care suferim, ne întâlnim cu Mântuitorul Hristos la Biserică. Biserica este locul unde vin oamenii să se vindece. Pe treptele ei, în pridvor, în naos, sub Pantocrator, în faţa potirului, sunt oameni păcătoşi, oameni cu dorinţa fi erbinte de a se vindeca, oameni în curs de vindecare şi oameni vindecaţi - adică sfi nţi - care se străduiesc să nu cadă.
Hierotheos Vlachos spune că scopul Bisericii este să vindece centrul cunoaşterii - omul (doctor şi bolnav). Să se descopere ca persoană umană, adică să-şi descopere dimensiunea tainică, cea a comunicării cu Dumnezeu; să conştientizeze dependenţa de Dumnezeu şi dimensiunea comunitară a existenţei; să conştientizeze limitele anatomice şi fi ziologice ale fiinţei umane, dar şi puterea ce se vădeşte în slăbiciune; să crească nevoia de rugăciune către Dumnezeu şi de comuniune cu oamenii.
Există un gând cu care trebuie să se lupte omul care se apropie sau care intra în Biserica: este ispita care vine de departe, din însăşi căderea edenică - gândul tainic şerpuitor că putem trăi fără Dumnezeu. Alungarea acestui gând este începutul tămăduirii. Vindecarea - ca proces intrinsec evoluţiei spre Creator - se întemeiază pe milostivirea legilor duhovniceşti, care presupune posibilitatea şi şansa de a le schimba prin rugăciune, post şi practicarea virtuţilor. Un om care caută Biserica, iubeşte Biserica şi vrea să rămână în Biserică, are şanse absolute de atingere a vindecării. Relaţia bolnav-doctor-preot, cu Hristos în şi prin ei, este un act eclesial. Lupta pentru prelungirea vieţii în trup este lupta pentru prelungirea vieţii în Biserică (Prof. Dr. Pavel Chirilă).