Duminica a 8-a după Rusalii

„… surâd numai acei care suspină,
…de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină,
şi nu te-nalţi în slăvi, dacă nu cazi
cu fruntea grea în pulberea amară,
iar dacă-nvii în zâmbetul de azi,
e c-ai murit în lacrima de-aseară.”
(Radu Gyr, „Antiteze”)

„Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: locul este pustiu şi vremea iată a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate, să-şi cumpere mâncare.
Iisus, însă, le-a răspuns: N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce.
Iar ei I-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti.
Şi El a zis: Aduceţi-Mi-le aici. Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline.”
(Matei 14, 15-20)

În zilele acestea, când foarte mulţi oameni îşi pierd locul de muncă, nu au cu ce să-şi plătească ratele, iar alţii îşi pierd toată agoniseala sub ape, parcă se conturează cuvintele Sfintei Evanghelii - „locul este pustiu”.
Într-adevăr, omul contemporan a ajuns să simtă cu toată fiinţa cuvintele Psalmistului: „Asemănatu-m-am cu pelicanul din pustiu; ajuns-am ca bufniţa în dărâmături” (Psalm 101, 7). „Şi am fericit pe cei ce au murit în vremi străvechi mai mult decât pe cei vii care sunt acum în viaţă” (Ecleziast 4, 2).
Acum, când lumea este flămândă de orice speranţă şi bucurie, Biserica Ortodoxă ne vine în întâmpinare cu hrana cea care ne întăreşte.
Mai întâi, trebuie să ştim că Dumnezeu, când a fost nevoie, a hrănit şi a vindecat lumea, adevăr pe care-l subliniază şi pericopa evanghelică. Deci, nu trebuie să spunem că Dumnezeu ne-a dus cu apa casa la vale, sau că e autorul crizei economice, sau orice de felul acesta, pentru că greşim. Greutăţile şi necazurile de acest fel sunt efectul de bumerang al propriilor noastre dorinţe, iar dacă nu sunt ale noastre, atunci aparţin celor care conduc lumea fără să ţină cont de judecăţile lui Dumnezeu.
Se cuvine să înţelegem corect ce se întâmplă cu noi şi cum e bine să gândim realităţile cu care ne confruntăm, şi numai apoi să simţim şi să purcedem la fapte.
În aceste vremuri de strâmtoare, ar trebui să ne impropriem obiceiul de a suferi de bunăvoie relele după şi pentru Dumnezeu, cum spun Sfinţii Părinţi. Sfântul Apostol Pavel scrie: „Îmi chinuiesc trupul şi mi-l supun robiei” (I Corinteni 9, 27), „Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim… Ocărâţi fi ind, binecuvântăm. Prigoniţi fi ind, răbdăm. Huliţi fi ind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi” (I Corinteni 4, 11-13).
„Vai de oamenii învăţaţi cu binele. Mai ales vai de copiii secolului XXI, pe care părinţii nu s-au îngrijit să-i înveţe cu durerile şi cu situaţiile neplăcute. Pe care nu i-au călit, ci i-au învăţat doar cu binele, în comodităţi şi bunăstare. Răsfăţaţi şi nedeprinşi cu greutăţile, copiii sunt condamnaţi: mai devreme sau mai târziu vor suferi de angoasă, melancolie, depresie. Deznădejdea şi disperarea nu le vor fi străine în momentele grele şi în difi cultăţile vieţii. Se vor refugia în rezolvări uşoare, apoi în înşelătorii, nedreptăţi, şi când acestea sunt imposibile, se vor refugia în droguri, spiritism şi, în final, în sinucidere. Spitalele de psihiatrie vor fi pline” (Arhimandrit Spiridonos Logothetis, „Deprimarea şi tămăduirea ei în învăţătura Bisericii”).
Biserica ne hrăneşte din înţelepciunea sa harică; iată o pildă grăitoare în acest sens: Demult, a venit la un călugăr, un om tare necăjit şi l-a întrebat: Ce este rău cu mine? De ce nu îmi găsesc liniştea? De ce nu sunt mulţumit de viaţa mea? Bătrânul călugăr a luat, atunci, o sticlă, şi, după ce a umplut-o pe jumătate cu apă, a pus-o în faţa omului şi l-a întrebat: Cum e această sticlă? Este pe jumătate goală! Vezi, i-a mai spus călugărul - eu o văd pe jumătate plină. În viaţă, trebuie să vezi partea frumoasă a lucrurilor. Nu este greu, mai ales că în toate există ceva frumos. Dacă vom şti să privim natura, vom vedea frumuseţe şi bogăţie. Dacă vom şti să-l privim pe om, în adâncul lui, vom vedea bunătate şi dragoste. Privind astfel viaţa şi oamenii, devenim noi înşine mai frumoşi, mai bogaţi şi mai buni.

O altă pildă ce ne hrăneşte fi - inţa este aceasta: Într-o zi, un om simplu, cunoscut pentru viaţa sa curată, a fost întrebat de un vecin: Cum faci tu de eşti totdeauna atât de mulţumit? Niciodată nu te-am văzut supărat. Foarte simplu - a răspuns celălalt. În fiecare dimineaţă, când mă trezesc, privesc întâi cerul. Aşa mi-aduc aminte de Dumnezeu, de milă şi de bunătate. Apoi privesc pământul. Astfel îmi amintesc de moarte şi de Judecata de Apoi. În cele din urmă, privesc în jurul meu şi mi-aduc aminte de cei care suferă de neputinţe, de cei ce au o viaţă mai grea decât a mea şi pe care i-aş putea ajuta.
Fie ca şi noi să ne apropiem de Hristos, ca să luăm harul iubirii, pe care la rândul nostru să-l împărtăşim tuturor celor flămânzi de el: oameni deprimaţi, săraci, nevoiaşi…