Duminica a 9-a după Rusalii

Întregul cosmos material e destinat să devină veșmântul luminos al omului, care este cununa creaţiei.

«Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.
Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se seară, era singur acolo.
Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă.

Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare.
Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat.
Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino.
Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus.
Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!
Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul.
Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.
Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului.»
(Marei 14, 22-34)

Sfânta Evanghelie ne înfăţişează faptul că natura înconjurătoare ascultă de Fiul lui Dumnezeu, care s-a făcut Fiul Omului.
Nu este un lucru miraculos că apa slujeşte Părintelui ei, ci mai degrabă ceva fi resc, iar despre aceasta citim în cartea (Facerii 1, 9-13):
«Şi a zis Dumnezeu: „Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!”. Şi a fost aşa. Şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul.
Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine» (Sfântul Ambrozie în Crearea lumii, de ieromonah Serafi m Rose).
Aşadar, ne dăm seama că: „S-a rânduit mai dinainte, pe cât se pare, ca pământul să fi e uscat de mâna lui Dumnezeu, iar nu de soare, căci, în fapt, pământul s-a uscat înainte de facerea soarelui. Pentru aceea, şi David a deosebit marea de uscat, vorbind de Domnul Dumnezeu: Că a lui este marea, şi El a făcut-o pe ea, şi uscatul mâinile Lui l-au zidit (Psalm 94, 5)”.
Apoi, a zis Dumnezeu: „Să mişune apele de vietăţi, fi inţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!”. Şi a fost aşa.
„A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fi inţele vii, care mişună în ape…” (Facere 1, 20-21).
Observăm, de asemenea, că: apa a fost silită să slujească poruncii Ziditorului.
N-ar trebui să ne uimim nici că s-a potolit deodată furtuna, dacă citim cartea lui Iosua (10, 12-14).
«În ziua aceea în care Dumnezeu a dat pe Amorei în mâinile lui Israel şi când i-a bătut la Ghibeon şi au fost zdrobiţi înaintea feţei fi ilor lui Israel, a strigat Iosua către Domnul şi a zis înaintea Israeliţilor: „Stai, soare, deasupra Ghibeonului, şi tu, lună, opreşte-te deasupra văii Aialon!”.
Şi s-a oprit soarele şi luna a stat până ce Dumnezeu a făcut izbândă asupra vrăjmaşilor lor. Oare nu de aceea se scrie în Cartea Dreptului: „Soarele a stat în mijlocul cerului şi nu s-a grăbit către asfi nţit aproape toată ziua”.
Şi n-a mai fost nici înainte, nici după aceea, o astfel de zi în care Domnul să asculte aşa glasul omului; că Domnul lupta pentru Israel.»
Cu alte cuvinte, Dumnezeu a oprit Pământul din mişcarea de rotaţie în jurul axei sale.
Unii cercetători au studiat axa timpului şi au constatat că ziua luptei lui Iosua a fost într-o zi de miercuri, dând calendarul înapoi. Iar de la potop până la Iosua derulând timpul, ziua luptei a fost într-o zi de marţi. Se dovedeşte, astfel, că ziua a fost dublă. Aceste argumente au atras atenţia N.A.S.A., care fi ind înzestrată cu ceasuri atomice au putut măsura exact ziua „dublă”. Această zi, întradevăr, a fost mai lungă cu 23 de ore şi 20 de minute. Cercetătorii de la N.A.S.A. au găsit şi cele 40 de minute lipsă necesare completării unei zile din calendar tot în Biblie (Isaia 38, 7-8):
«Şi iată semnul care ţi se va da ţie de la Domnul, că El Îşi va împlini cuvântul Său:
„Iată voi întoarce umbra cu atâtea linii pe care soarele le-a străbătut pe ceasornicul lui Ahaz, să zic cu zece linii”. Şi soarele s-a dat înapoi cu zece linii pe care el le străbătuse».
Realitatea mergerii pe apă a Sfântului Petru ne dovedeşte că umanul e capabil să-şi depăşească limitele pe care singur şi le-a impus prin lipsa de credinţă.
Iată că prin credinţă şi noi putem trece bariera propriei slăbiciuni şi neputinţe, asemănându-ne Domnului Iisus.
Credinţa înseamnă depăşirea dualităţii „care înseamnă o deplină asimilare a desăvârşirii în corpul uman, o biruire a faptelor haotice care se opun raţionalizării trupului, o biruire a lor prin spiritul uman unit cu Dumnezeu. Spiritul, punând stăpânire pe trup şi unind prin aceasta trupul cu Dumnezeu, înlocuieşte sau copleşeşte simţirea prin care de obicei sufletul activează în trup. Ca urmare, în trup nu mai domnesc senzaţiile, ci cugetarea unită cu Dumnezeu. Această unitate e trăită apoi de omul însuşi în sine. Căci el s-a unit cu Dumnezeu cel Unul şi s-a făcut asemenea Lui, unitate în treime, sau în minte, raţiune şi duh, cum Dumnezeu însuşi e Minte, Logos şi Duh Sfânt” (Fericitul Pr. Dumitru Stăniloaie, notă la „Ambigua”, de Sfântul Maxim Mărturisitorul).
Cele spuse ne edifică asupra faptului că Îl putem şi noi „imita” pe Mântuitorul dacă ne armonizăm propria fiinţă şi ne unim cu El în Duhul Sfânt.
Mai trebuie să dezlegăm un mister, şi anume cum înţelege marea şi vântul intenţia noastră.
Ştiinţa spune că natura solidă a materiei nu este decât o iluzie a simţurilor noastre (nu cred că este cazul să dovedim cât de gol este un atom).
Viziunea duală, undă-particulă asupra materiei în care particulele evoluează până în viteza luminii, produce şi în cazul materiei o anumită frecvenţă.
Această frecvenţă este canalul şi limbajul de comunicare prin care materia ascultă şi înţelege.
Pe de altă parte, cercetările întreprinse în ultimii ani asupra fiinţei umane au pus în evidenţă natura bioelectromagnetică a energiei sale (Universitatea Kyan Kenhaus Eppendorf Hamburg - Germania).
Omul este astăzi definit ca generator şi rezonator de microunde electromagnetice. Iată limba pe care o foloseşte omul cu tot ce-l înconjoară. Însă, întreaga creaţie subzistă datorită raţiunii imprimate ei de Dumnezeu. Aşadar, nimeni nu-i poate vorbi decât dacă intră în rezonanţă prin credinţă cu Duhul Sfânt, care conduce informaţional şi energetic întregul univers.
Concluzia: mai întâi de toate,
CREDINŢA ADEVĂRATĂ.