Duminica după Botezul Domnului

Din Sfânta Evanghelie ce se citeşte în „Duminica după Botezul Domnului” strălucesc ca nişte nestemate următoarele cuvinte: „Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi umbra morţii lumină le-a răsărit” (Matei 4, 16). Pentru a lămuri faptul că oamenii, până la venirea Mântuitorului Hristos, numit şi Soarele dreptăţii, trăiau în noaptea păcatului, vă chem iubiţi cititori la un itinerar prin grădina Sfintei Scripturi. În Psalmul 105 aflăm scris aşa: „Au vărsat sânge nevinovat, sângele fiilor lor şi al fetelor lor, pe care i-au jertfit idolilor din Canaan, şi s-a spurcat pământul de sânge” (Psalmul 105, 38). „Şi au făcut viţei în Horeb şi s-au închinat idolului. Şi au schimbat slava Lui întru asemănare de viţel care mănâncă iarbă” (Psalmul 105, 19-20).

„Şi vor fi aruncate înaintea soarelui şi a lunii… pe care ei le-au iubit şi cărora au slujit şi pe urma cărora au umblat, pe care le-au căutat şi cărora s-au închinat” (Ieremia 8, 2).
„Egiptul îşi va pierde mintea… şi vor merge ei să întrebe pe idoli şi pe vrăjitori, pe fermecători şi pe ghicitori” (Isaia 19, 3).
Cred că ajung mărturisirile pentru a ne da seama că cei de dinainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu se închinau la făpturi, la idoli, la astrele cereşti şi la oracole. Aceste realităţi istorice explică prima parte a versetului: „Poporul care stătea în întuneric…” (Matei 4, 16). Cine este „lumina mare” ne mărturiseşte Sfântul Prooroc Isaia, când profeţeşte: „În ziua aceea, Domnul Savaot va fi o cunună strălucitoare…” (Isaia 28, 5). „Luminează-te, luminează- te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit!” (Isaia 60, 1). Aşadar, din timpuri de demult apuse ni se vesteşte venirea luminii în persoana Mântuitorului Hristos.
Aceste cuvinte ni se potrivesc şi nouă, celor de astăzi. Cu toţii ştim că sărbătoarea „Botezului Domnului” se mai numeşte şi „Arătarea Domnului”. Deci, şi nouă, celor care am trăit şi participat duhovniceşte la sărbătoarea Teofaniei, ne-a răsărit în inimi şi sufl ete lumina cerească a lui Hristos.
Dar această scânteie dumnezeiască a şi alungat negura păcatelor din lăuntrul fi inţei. Trebuie să fi m conştienţi de lucrul acesta pentru că suntem înclinaţi spre a păcătui în fi ecare clipă, iar felul de a se ruga al sfi nţilor chiar ne îndeamnă la cunoaşterea de sine sau, altfel spus, că şi noi, ca şi poporul din evanghelie, „şedem în latura şi-n umbra morţii”. Luaţi aminte la cuvintele de rugăciune ce ieşeau din gura cuviosului Iacob: „Cum voi căuta spre Tine, Dumnezeule, şi ce început de mărturisire voi afl a? Cu ce inimă şi cu ce conştiinţă îndrăznind voi încerca să mişc limba păgână şi buzele pline de spurcăciune? Şi de care păcat voi cuteza a cere mai întâi iertare? Cruţă-mă, Iubitorule de oameni, Doamne…! Nu mă pierde pe mine pentru faptele mele cele de ruşine, căci nu mici îmi sunt păgânătăţile…” (Cele mai frumoase rugăciuni ale Ortodoxiei).