Duminica Ortodoxiei

În această duminică, marii predicatori subliniază biruinţa Ortodoxiei asupra tuturor curselor şi necazurilor ce s-au abătut de-a lungul istoriei asupra Bisericii.
Şi în zilele noastre, Biserica se confruntă cu unele provocări, dintre care amintim: dizolvarea familiei, relaxarea generală a moravurilor, dispariţia învăţăturii religioase, nivelarea indivizilor, afi rmarea de sine, aroganţa, dispreţul, umilirea aproapelui, suicidul (sfârşitul cavaleresc), apărarea dreptului minorităţii în defavoarea majorităţii, acordarea de credite pentru toţi pentru adormirea conştiinţei, centralizarea în favoarea statului (asumarea de către stat a responsabilităţilor personale ale indivizilor).

Lumea este împinsă către dezordine şi confuzie prin: sex, droguri, muzică nouă, televizor, distracţii şi modă. De asemenea, se urmăreşte: manipularea opiniei publice prin mass-media, despărţirea cârmuitorilor de popor, schimbarea deasă a guvernelor şi slăbirea puterii de a cârmui a statului.
În vechime, patriarhii mustrau fărădelegea chiar dacă erau mai apoi exilaţi, iar credincioşii se adunau în fiecare zi la sfi ntele slujbe chiar dacă erau prigoniţi. Aşadar, fi ecare mădular al trupului lui Hristos era viu şi ardea de râvna pentru sfi nţenie şi adevăr.
Acelaşi lucru trebuie să-l facă Biserica şi astăzi, prin fi ecare dintre noi.
Există o temere cum că: Biserica va împărtăşi Ideologia Naţiunilor Unite în acelaşi mod în care preoţii Templului împărţeau cu romanii Ideologia şi Puterea. Va conserva credinţele în Iisus Hristos, de ochii lumii, pentru a-şi disimula adevăratele interese, care vor fi în realitate bogăţia, Puterea Politică şi cea Religioasă, oportunismul pe toate fronturile.
Însă, acest lucru nu depinde decât de noi toţi. Trebuie să fi m convinşi că fi ecare faptă a noastră infl uenţează în bine sau rău societatea, dar într-o oarecare măsură şi conducerea Bisericii. Clericii sunt exponenţi ai comunităţii din care se trag şi au la bază educaţia primită de la părinţii lor (de altfel, cel mai adesea oameni obişnuiţi). Traiul şi timpul pe care îl pot afi erosi numai lui Dumnezeu, fără să alerge după alte treburi lumeşti, depinde tot de credincioşii care jertfesc, sau nu, ceva din puţinul lor la Sfântul Altar. Este nevoie să conştientizăm că misiunea Bisericii depinde de fi ecare om în parte, ea suferă din pricina ignoranţei celor care numai cu numele sunt creştini. Biserica nu este doar a preoţilor şi a lui Hristos, ci fi ecare cărămidă din zidul ei suntem noi în parte. De pildă, dacă copiii sunt lăsaţi în seama patimilor tinereşti, nu va mai fi cine să slujească în curăţie sfi ntele locaşuri şi nici cine să predice dreptatea.
Odinioară, Biserica a triumfat cu preţ de sânge mucenicesc, sărăcie şi iubire dezinteresată. Aceste trei realităţi (întrupate în viaţă de la vlădică la opincă) au caracterizat- o şi au făcut-o să ardă pentru Mirele ei Hristos. Cred că a sosit vremea să nu mai fi m doar cu ceva din buzunar alături de cele sfi nte, să ne afişăm în biserică doar la marile sărbători şi să acceptăm tot felul de compromisuri (negocieri pentru o autosugestionată prietenie cu Domnul), ci să-L aducem din nou pe Hristos acolo de unde a fost izgonit: din mentalitate, legăturile dintre oameni, raporturile dintre patroni şi angajaţi, din guvernare, politica diferitelor partide, din petrecerea timpului liber etc..
Aceasta înseamnă că credinţa trebuie să fi e o sită prin care se cuvine să strecurăm toate intenţiile noastre şi să nu facem nimic fără Dumnezeu, în toate împrejurările vieţii.
Dacă ne vom asuma această misiune, nici Biserica nu va greşi, nici noi oamenii nu ne vom mai scoate ochii unii altora.
Să nu ne mai atribuim faptele măreţe ale înaintaşilor, căci ne îmbătăm de trufi e şi uităm că n-am făcut nici măcar ce eram datori.
Trebuie să socotim toate mijloacele şi posibilităţile care ne stau la îndemână şi să le punem în practică cu sârguinţă pentru bine, frumos, sfi nţenie şi integritate.
Duminica este cea mai veche sărbătoare creştină. Denumirea ei vine de la cuvintele latineşti „dominica dies”, care înseamnă „zi domnească” sau „zi împărătească”, adică ziua încredinţată lui Dumnezeu. Ea este sărbătoarea săptămânală a creştinilor.
Duminica a fost instituită şi respectată ca zi de sărbătoare pentru mai multe motive. Cel mai important este acela că în zi de Duminică a avut loc
Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, zi cunoscută în sfi ntele Evanghelii ca fi ind „ziua cea dintâi a săptămânii” (Matei 28, 1). Tot în zi de Duminică s-a petrecut un alt eveniment din istoria creştinismului, cu semnifi caţii majore pentru Biserică, şi anume Pogorârea Duhului Sfânt peste Sfi nţii Apostoli, când a luat fi inţă, văzut, Biserica creştină (Fapte 2, 1-47). Învierea Mântuitorului Hristos şi Pogorârea Duhului Sfânt sunt cele mai de seamă momente din istoria de început a vieţii creştine. După mărturiile biblice şi istorice, această zi a constituit de la început sărbătoarea săptămânală a creştinilor în care ei se adunau în locaşurile de cult şi „frângeau pâinea” (Fapte 2, 46), adică săvârşeau Sfânta Liturghie.
Cât au durat persecuţiile împotriva creştinilor, această zi nu a putut fi declarată ca zi ofi cială de odihnă şi sărbătoare, dar a fost respectată ca atare. Abia după încetarea persecuţiilor şi după libertatea religioasă adusă de Sfântul Constantin cel Mare, acesta a declarat-o zi de odihnă în Împeriu. Aceasta nu înseamnă, cum eronat se spune, că el a instituit Duminica drept zi de odihnă, ci doar că a ofi cializat şi a legalizat o practică respectată de peste trei sute de ani de către creştini.
Pe lângă denumirea de Duminică, adică de zi domnească (Apocalipsa 1, 10), pentru această zi s-a mai folosit şi se mai foloseşte şi azi cea de „Ziua Soarelui” (Sonntag la germani, Sunday la englezi) de provenienţă păgână; cu timpul, ea a dobândit un sens creştin, prin „soare” subînţelegându- se „Soarele Hristos” sau „Răsăritul cel de Sus”, cum se numeşte El în cântările bisericeşti.
Sărbătoarea Duminicii, amintind de Învierea lui Hristos, a fost mereu socotită zi de bucurie şi sărbătorită ca atare. Canoanele Bisericii interzic în această zi manifestările religioase care sunt expresia întristării (Canonul 20 al Sinodului I Ecumenic). Chiar obiceiul îmbrăcării cu haine curate sau noi, în această zi, respectat mai ales la ţară, arată caracterul de bucurie acordat sărbătorii.
Duminica s-a serbat mereu cu participarea la slujba divină. La început, dacă cineva lipsea trei duminici consecutiv de la Biserică, era înlăturat din obştea creştină. De asemenea, rânduielile bisericeşti recomandă întreruperea activităţilor zilnice şi serbarea prin odihnă, fi ind îngăduite numai activităţile fi lantropice.
Într-un an bisericesc, sunt 52 de duminici; dintre care cele mai importante sunt: Duminica Învierii, a Rusaliilor numită şi Duminica cea Mare, a Floriilor şi duminicile de dinainte şi de după Naşterea Domnului, Bobotează şi Înălţarea Sfi ntei Cruci. Am amintit mai sus că Duminica sunt permise activităţile fi lantropice, ceea ce înseamnă că a face binele semenilor noştri, a ajuta pe cei neputincioşi, a acorda minimul de mângâiere şi milă creştină, de care au nevoie semenii noştri, sunt fapte bune care aduc bucurie lui Dumnezeu Tatăl, Care este dătătorul de bine din preaplinul milei şi Iubirii Sale.
Domnul nostru Iisus Hristos este mărturia noastră creştină de a săvârşi binele în ziua Domnului, căci El însuşi a vindecat, a tămăduit şi a săvârşit binele în zi de Sabat, arătând că El, Domnul, este şi Domn al sâmbetei, precum este Domn a toate cele create şi zidite de El, Cuvântul lui Dumnezeu; căci scris este „ceea ce vede Fiul pe Tatăl făcând, acelea va face şi Fiul”. Binele este izvorul nesecat al lui Dumnezeu Tatăl, ce se revarsă asupra noastră. Primitori ai tuturor darurilor lui Dumnezeu fi ind noi, cei credincioşi, prin credinţă vom dărui şi noi, săvârşind binele asupra semenilor noştri. Biserica, ca o mamă creştină, ne îndeamnă a purta grijă de semenii noştri afl aţi în lipsuri şi a dovedi împlinirea poruncii iubirii de aproapele. Această îndrumare poate fi pusă în aplicare în toate zilele vieţii noastre, dar mai cu sporită dorinţă şi voinţă o putem împlini în Duminica Ortodoxiei, când se desăvârşeşte şi împlineşte toată dragostea, iubirea şi mila noastră creştină, prin colecta obolului fi ecăruia dintre noi dat Bisericii în vederea ajutorării celor ce sunt în nevoie. Iată că Postul cel Mare începe alături de mila noastră creştină, două fapte bune care încununează rugăciunile noastre în această perioadă a postului Sfi ntelor Paşti.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a învăţat că faptele de milostenie plăcute lui Dumnezeu sunt cele săvârşite din iubire sinceră faţă de aproapele nostru afl at în suferinţă, fără a aştepta vreo răsplată sau laudă din partea altor oameni. În Biserica creştină, milostenia se face personal, de către fi ecare credincios, sau în mod organizat. De-a lungul timpului, s-au înfi inţat şi instituţii de ajutorare a celor necăjiţi. Aşa cum Mântuitorul ne-a vorbit mult despre importanţa milosteniei în post şi ne-a dovedit-o de nenumărate ori prin comportamentul Său, aşa şi Biserica ne îndeamnă spre a împlini milostenia, mai ales prin obolul nostru în ziua de Duminică denumită ca Duminica Ortodoxiei.
Aşa să ne ajute Dumnezeu, împlinindu- se Voia Sa.