Duminica Samarinencii

„Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie.
Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi;
Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.”
(Ioan 4, 10, 13-14)

Convorbirea lui Iisus cu samarineanca se traduce astfel: Dumnezeu reprezintă merindea de care avem nevoie pe calea veşniciei pe care am început să păşim încă de la naştere, căci harul Său ne hrăneşte şi ne adapă fiinţa.
Teologic, ideea de mai sus s-ar traduce aşa: „Dacă Dumnezeu S-a făcut om întreg, trebuie să cugetăm numaidecât, în mod ortodox, că eu mă pot face întreg dumnezeu prin comuniunea cu Dumnezeu, în simţire şi conştiinţă, nu prin fi inţă, ci prin participare” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Scrieri 1).
Sau, „dacă prăznuim cu adevărat sărbătorile bisericeşti şi ne împărtăşim cu vrednicie de dumnezeieştile Taine, toată viaţa ne va fi o sărbătoare şi un Paşte, trecere şi ieşire din cele văzute spre cele spirituale, unde ne vom desfăta veşnic curaţi de jertfa cea preacurată în Dumnezeu Tatăl şi în Duhul Cel de-o-fiinţă, privind pururea pe Hristos şi fiind văzuţi de El, fiind împreună cu Hristos”.
Ne dăm seama că putem pregusta viaţa veşnică încă din lume privind cu ochi înţelegători raţiunile lucrurilor văzute, deci cunoscându-L pe Dumnezeu din cele create de El şi culegând din contemplarea creaţiei bucuria vederii gânditoare a înţelepciunii Celui de sus.
Cât suntem încă în trup avem nevoie de cele ce cad sub simţuri pentru a ne ridica mintea la cele mai presus de lume. „Fiindcă nu poate mintea noastră să ajungă la imitarea şi vederea nematerială a ierarhiilor cereşti, dacă nu se foloseşte de călăuzirea materială potrivită ei, privind frumuseţile arătate ca nişte chipuri ale măreţiei nevăzute şi bunele miresme simţite ca semne sensibile ale revărsării spirituale şi luminile materiale ale înfăţişării văzute, ale dăruirii luminii nemateriale. Iar sfi nţitele învăţături trebuie socotite ca mijloace de împlinire a dorinţei de vedere a minţii; şi treptele bine orânduite ale celor de aici ca un mijloc al deprinderii purtării armonioase faţă de cele dumnezeieşti” (Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească).
Dar, trebuie să ştim că viaţa pământească, care se prezintă ca un circuit fără oprire, este anticamera vieţii celei adevărate, iar cel ce crede, nădăjduieşte şi iubeşte îşi poate transfi gura şi viaţa lumească, gustând în harul Duhului Sfânt arvuna vieţii veşnice.
„Cei ce se decid pentru aceasta năzuiesc să redobândească viaţa lui Adam dinainte de cădere, prima viaţă ce s-a dat omului de Dumnezeu… Pentru a face loc în ei acestei vieţi adevărate, care e viaţa din Dumnezeu, ascetul leapădă viaţa lui din resursele pur materiale, care i-a luat locul… Ei nu au voit să moară pur şi simplu, ci să schimbe viaţa cea după trup cu cea din Dumnezeu. Astfel, au realizat moartea vieţii după trup, renunţând la iubirea faţă de trup. Asceţii au urmărit, astfel, nu moartea vieţii, ci moartea morţii, moartea procesului de descompunere. În acelaşi timp, prin aceasta au făcut loc în fiinţa lor vieţii din Dumnezeu, care nu se descompune.
Mortificarea vieţii preocupate în mod principal de trup nu poate fi considerată moarte, ci izbăvire de moarte, sau de procesul de alterare, de războiul din fi inţa noastră şi dintre noi, de confuzia sau lipsa de sens în care trăim.
Desigur, nu toţi credincioşii se pot opune într-un mod atât de accentuat vieţii ce se hrăneşte din resursele materiale ale lumii. Dar toţi pot frâna această viaţă şi dezvolta concomitent viaţa ce se hrăneşte din Dumnezeu, urmând lui Hristos” (Pr. Dumitru Stăniloaie, notă la „Ambigua” de Sfântul Maxim Mărturisitorul).