Duminica Sfinţilor Români

„Siguri de mântuirea care vine din credinţă şi din trăirea ei, nouă ca români, nu ne-a păsat de nimic din ceea ce ni s-ar putea întâmpla în lumea aceasta, precum greutăţi, lupte, lovituri. Toate le-am suportat cu seninătate, cu fruntea luminată de vederea cu duhul a fericirii de dincolo.” (Pr. Dumitru Stăniloaie, „Duhul de jertfă al neamului”)

Fiind „maică a poporului român”, cum inspirat a numit-o marele poet Mihai Eminescu, Biserica Ortodoxă Română s-a dovedit din început a fi ca o Biserică luptătoare şi jertfelnică în acelaşi timp, împărtăşind acelaşi destin cu poporul, pe care l-a păstorit.
Încă din zorii existenţei ei pe pământ românesc şi până în prezent, Biserica a dat necontenit jertfe, atât din rândul slujitorilor, cât şi al credincioşilor, care împreună alcătuiesc poporul lui Dumnezeu, afl at în lunga călătorie spre împlinirea misiunii sale în această lume.

„Din viaţa ta cum văd înseamnă,
Poporule mult zbuciumat,
Că eşti ca grâul cel de toamnă:
În ploi şi vânturi semănat.

Tu eşti odrasla cea mezină
A trunchiului daco-roman,
Născut cu sabia în mână
Aici, în câmpul dunărean.

Ca leagăn scump tu ai doar munţii
Şi scăldătoare Dunărea,
Pădurile cununa frunţii,
Iar holdele sunt haina ta.

În sângele muceniciei
Ai fost prin veacuri botezat
Şi-n vârsta crudă a prunciei
N-ai fost ca alţii alintat.”

(Sfântul Ioan Iacob Românul, „Popor martir”)

Sfântul Apostol Andrei a răspândit şi în Dacia Pontică vestea mântuitoare, punând astfel un început bun creştinismului românesc, dar nu s-a limitat doar la predică, ci a urmărit şi consolidarea comunităţilor încreştinate, prin hirotonirea de preoţi şi episcopi.
Ataşamentul faţă de religia creştină este dovedit în Dobrogea şi de numărul mare de martiri creştini, care şi-au dat viaţa pentru credinţa în Iisus Hristos, începând cu persecuţia împăratului Deciu (249- 251) şi până la persecuţia lui Diocleţian (N. Dănilă, „Martyrologium Daco-Romanum”).
Se cunosc mai multe nume de creştini care au suferit moarte martirică în timpul prigoanei, iar numărul lor denotă atât vitalitatea creştinismului, dar şi continuitatea elementului autohton, în parte creştinat. Martirii reprezentau toate straturile sociale şi profesionale, determinând prin propriul martiraj noi convertiri la religia creştină.

„Căci tu fi ind abia în faşă,
Părinţii te-au lăsat orfan
Şi spre fi inţa ta gingaşă
Se-aruncă barbarul tiran.

Luându-ţi drumul pribegiei,
Trăieşti prin munţi şi prin păduri
Şi „veacuri de mucenicie”
De la sălbatici tu înduri.

La cuibul proaspăt din câmpie,
Abia atunci înfi ripat,
Se-aruncă valuri din pustie
De goţi şi huni neîncetat.

Când negura păgânătăţii
Se năpustea către Apus,
Ai fost atunci Creştinătăţii
Ca scut de pază nerăpus.

Deci, tu de mic, o, mucenice,
Ai fost zăgatul nemişcat
Al valurilor inamice
Şi tu pe toţi i-ai apărat.

În vremea cea de suferinţă
Biserica te-a îndulcit
Cu laptele bunei-credinţe
Şi paşii ţi-a călăuzit.

(Sfântul Ioan Iacob Românul, „Popor martir”)

După anul 313, când încetează prigoanele imperiului roman asupra strămoşilor noştri, se abat noi pericole şi ameninţări, venite, de această dată, din partea unor năvălitori precum goţii, hunii, avarii etc.. În timpul acestor invazii străine, bunicii noştri au plătit din nou tributul unor noi jertfe şi suferinţe.
Din secolul XI, când ungurii au început să pătrundă în Transilvania, a început desfi inţarea de episcopii româneşti, răpirile de biserici şi interzicerea săvârşirii slujbelor după ritualul ortodox. Situaţii de felul acesta nu pot fi socotite decât noi jertfe aduse pe altarul credinţei (ex. Mitropoliţii Ilie Iorest şi Sava Brancovici).
Pe motiv că a uneltit împotriva turcilor a fost ucis mişeleşte şi Mitropolitul Ţării Româneşti Antim Ivireanul, iar apoi de acelaşi iatagan a căzut chiar şi domnitorul Constantin Brâncoveanu cu fi ii săi.
După ce Transilvania a fost inclusă în graniţele imperiului austriac, foarte repede s-a trecut de la îndemnuri ca ortodocşii să lepede credinţa ortodoxă, la bătăi, sechestre de averi, temniţă şi chiar moarte mucenicească. Mai bine de 60 de ani a durat această prigoană împotriva românilor transilvăneni. Dacă n-ar fi fost legaţi sufleteşte, prin legături de nezdruncinat, de credinţa lor străbună, nu s-ar pomeni în istorie azi despre ei ca români ortodocşi.
Acelaşi tribut a fost plătit şi în primul război mondial, ca şi în timpul frământărilor legate de înfăptuirea statului unitar român. Au fost aruncaţi în închisorile habsburgice Seghedin, Vacz etc. sute de preoţi ortodocşi români, iar alte sute au fost deportaţi în judeţul Şopron din vestul Ungariei.
Înţelegem din toate acestea că legea, respectiv credinţa, limba, ţara şi neamul sunt lucruri sfi nte, pentru care românii nu şi-au precupeţit niciodată viaţa. Faptul că şirul suferinţelor a lăsat impresia că nu are sfârşit n-a fost înţeles de ei ca o fatalitate, în faţa căreia lupta ar fi zadarnică, ci mai degrabă ca o conjunctură istorică defavorabilă ce impunea curajul şi dârzenia, iar atunci când n-au existat alternative a fost acceptat sacrifi ciul.
În intervalul de timp 1940-1944, când, în urma Dictatului de la Viena, s-a produs dureroasa sfâşiere a trupului Ţării, asasinatele de la Trăznea, Ip, Camăr, Mureşenii de Câmpie, Huedin, precum şi din alte locuri din Ardealul ocupat, nu pot fi interpretate altfel decât noi şi neprihănite jertfe pentru credinţă şi dragostea de neam.
La foarte scurtă vreme, după 1947, vin la putere, pentru o jumătate de secol, comuniştii, care vor urmări zdruncinarea din temelii a Bisericii, numită de ei „instituţie retrogradă”. Din acest lucru a rezultat condamnarea unui mare număr de preoţi şi credincioşi la ani lungi de detenţie, în condiţii inumane şi de exterminare fi zică şi morală. Aceşti deţinuţi politici morţi sunt purtătorii aceleiaşi cununi cu care s-au încununat martirii primelor secole creştine.
Prin rolul lor purificator, astfel de încercări au aureolat cu nimbul sfi nţeniei imaginea şi fi inţa celor care au pătimit pentru Hristos, dar şi pentru neamul şi ţara în care s-au născut. De la ei şi prin ei sfi nţenia s-a răsfrânt asupra neamului întreg (Pr. Dumitru Abrudan, „Jertfă, Martiriu, Sfi nţenie”).
Dintre fi ii neamului nostru, mulţi au dobândit cununa sfi nţeniei, printr-o profundă trăire duhovnicească şi săvârşirea binelui, în toate momentele şi împrejurările vieţii lor.
Între ei se numără sfi nţi cuvioşi şi cuvioase, dar şi alte categorii umane care s-au dedicat slujirii şi trăirii credinţei în mijlocul lumii. În lume sau în mănăstire, în viaţa activă sau zgomotoasă, sau în liniştea singuratică de meditaţie, s-au găsit totdeauna, între românii aleşi ai lui Dumnezeu, mulţi care să trăiască în sfi nţenie (Pr. Gh. Paschia, „Sfânt şi sfi nţenie”). Canonizând sfinţi din neamul nostru, Biserica Ortodoxă Română a înscris pe seama lui un titlu de vrednicie în cartea istoriei creştine.
Ea îşi continuă acest drum sub scutul şi purtarea de grijă a Maicii Domnului şi a Mântuitorului Hristos, care este izvorul sfi nţeniei ei, al tăriei şi dăinuirii ei, până la sfârşitul veacurilor.

Trezindu-ne simţirea
Din suflet creştinesc,
Să punem semnul Crucii
Pe steagul românesc!

(Sfântul Ioan Iacob Românul, „Popor martir”)