Duminica Vameşului şi a Fariseului

Apropiindu-se Sfântul şi Marele Post, Sfânta Biserică începe să ne trezească conştiinţa prin îndemnurile la pocăinţă şi smerenie.
Prima întrebare pe care ar trebui să ne-o punem este aceasta: Ne putem asemui noi cu fariseul din Evanghelie?
Pentru a găsi răspunsul, trebuie să cercetăm chipul fariseic ce se oglindeşte în scrierile Sfinţilor Părinţi: „Creştinul mândru, de post vorbeşte, dar îndată la faţă se posomorăşte. Pe rugăciune o laudă, dar în rugăciunea sa, pe unii îi judecă. Puţin posteşte şi în tot postul se laudă. Psalmi citeşte şi la toţi spune. La biserică vine, dar în faţa tuturor se aşează. Puţin din Noul Testament citeşte, şi a învăţa pe alţii se ispiteşte. Creştinul mândru numai de el vorbeşte, crede în vise, doreşte să aibă vedenii, cade în închipuiri mincinoase, i se pare că vede pe sfi nţi, se socoteşte un ales al lui Dumnezeu” (Arhimandrit Ioannichie Bălan, „Despre smerenie şi mândrie”).
„Dar oare ce-i ţine pe oameni în orbirea fariseică şi nu-i lasă să-şi vadă păcatele? Iată ce-i ţine: faptul că pot avea, şi mulţi într-adevăr şi au, toată aparenţa cuvioşiei, fără să fi e cu adevărat cuvioşi; îi ţine faptul că ei n-au simţit niciodată un atac puternic şi pe faţă al răului ce locuieşte în inima lor, n-au avut nenorocirea să păşească cu îndrăzneală peste marginile dreptăţii şi ale datoriei şi să calce poruncile şi legile Bisericii. Au păzit o bună rânduială în traiul şi faptele lor, s-au silit să capete laudă de la oameni şi au căpătat-o şi adesea se simt aprobaţi şi de conştiinţa lor. Iată izvorul oricărui fariseism! El se întemeiază pe virtuţi închipuite şi, de aceea, omului îi este foarte greu să-l scuture. Idolul cuvioşiei pare atât de minunat, încât fără voie ne face să ne închinăm înaintea lui. Micile noastre virtuţi ni se par adesea mari şi din cauză că noi le comparăm cu viciile altora. Aşadar, să ştii că înlăuntrul tău stă ascuns răul ca un vulcan grozav. Acest vulcan deocamdată este liniştit, căci nu este stârnit de vreo cauză din afară, dar cu toate acestea el nu încetează să fi e un iad întreg de rău” (Episcopul Nicodim, „Împotriva mândriei”).
Nu ne rămâne decât să ne asemănăm şi noi vameşului, care nici ochii nu-şi ridica spre cer, ci striga bătându- şi pieptul: Dumnezeule, milostiv fi i mie păcătosului!
Pentru a avea o imagine mai cuprinzătoare asupra ceea ce trebuie să fi m, se cuvine să luăm aminte la icoana omului smerit, care ni se înfăţişează astfel: „Creştinul smerit nu are niciodată duşmani, cu toţi este prieten, oriunde se afl ă în pace: în familie, în sat, pe drum, la muncă, peste tot. De vedenii fuge toată viaţa, în vise nu se încrede, rar spune cuvânt de folos. În credinţă este statornic, la post tare, la rugăciune întâi, în necazuri calm, în boli liniştit, de moarte nefricos, întotdeauna mulţumit” (Arhimandrit Ioannichie Bălan, „Despre smerenie şi mândrie”).
Aşadar, „Până când nu se va smeri omul, nu capătă răsplată pentru lucrarea sa. Răsplata nu se dă pentru lucrare, ci pentru smerenie. Cine dispreţuieşte smerenia, acela pierde răsplata” (Sbornic).