Duminica vindecării orbului

„Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt. Acestea zicând... a uns cu tină ochii orbului. Şi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului... şi a venit văzând.” (Ioan 9, 4-7)

Rezultatele diagnosticării societăţii contemporane sunt destul de sumbre, pentru că dovedesc faptul că omul de azi nu vede dincolo de ceea ce alţii încearcă prin tehnica manipulării să-i arate, distorsionând realitatea şi adevărul.
Voi prezenta câteva din tentaţiile ce sunt aruncate ca nişte mreje asupra sufl etului:
Monoteismul modalist contemporan a contribuit la relativizarea şi dizolvarea ideii de Dumnezeu, iar una dintre aceste consecinţe este individualismul tot mai exagerat, care este recomandat omului contemporan ca mod de viaţă.
Monarhismul arianist contemporan duce la promovarea fenomenului secularizării, iar rezultatul este că omul contemporan îşi duce tot mai greu povara autosufi - cienţei, a însingurării şi a propriului individualism.
Anularea comuniunii trinitare prin Filioque, precum şi teoria transcendenţei totale a lui Dumnezeu sunt generatoare de individualism, care are următoarele implicaţii în viziunea lui Vasile Citirigă:
Individualismul este generatorul autozeifi cării, al autoadorării sau autoidolatrizării omului.
„Trăim în epoca narcisismului neînfrânat, a dragostei morbide de sine, a întoarcerii generale la sine. Şi oricât de straniu şi îngrozitor ar părea, cu cât este mai accentuat acest interes, cu atât este mai evident că omul se hrăneşte cu nişte dorinţe întunecate de a-l dezumaniza pe om.” (Al. Schemann)
Pentru individ totul începe de la el şi se sfârşeşte cu el şi, de aceea, el ignoră existenţa, calităţile şi meritele celorlalţi oameni. El ridică bariere artifi ciale între el şi ceilalţi, se închide în turnul său de fi ldeş şi este preocupat mereu de creşterea distanţelor dintre el şi alţii. În individualismul nominalist spune N. Berdiaev, personalitatea se descompune şi dispare.
În fi ecare individualist sau egoist se dezvoltă un despot căruia nu-i lipsesc decât împrejurările potrivite şi instrumentele adecvate pentru a-şi înrobi semenii, afi rmă Tocqueville. „Primul lucru care atrage atenţia este multitudinea de oameni, toţi egali şi asemănători, care se străduiesc neîncetat să-şi procure plăcerile meschine cu care- şi hrănesc viaţa. Fiecare dintre ei, trăind separat, este străin de soarta celorlalţi; copiii şi prietenii săi sunt pentru el toată omenirea. Cât despre restul compatrioţilor săi, el este lângă ei, dar nu-i vede; îi atinge, dar nu-i simte; el există numai în şi pentru el însuşi.” (Francisc Fukuyama)
Individualismul perturbă relaţiile dintre oameni, introduce dezordinea, promovează egoismul, ura, neascultarea, necuviinţa, nedreptatea, fărâmiţează societatea şi o transformă într-o arenă de luptă a tuturor împotriva tuturor.
„Dezumanizarea la care asistăm astăzi este în mare parte generată de individualism.” (Vasile Citirigă)
Vindecarea de care avem nevoie ni se împărtăşeşte de către Domnul Iisus prin Sfânta Biserică, unde se propovăduieşte iubirea aproapelui şi este rânduită la fi ecare Sfântă Liturghie sărutarea păcii.
Cât de lămuritor este Sfântul Tihon când explică porunca iubirii aproapelui care dă sens şi lumină vieţii credincioşilor.
El spune aşa: „Toţi oamenii sunt „aproape” unul faţă de celălalt. Eu sunt aproapele tău, tu eşti aproapele meu. Când cer ajutor de la tine, tu trebuie să-mi fi i aproape; iar când ceri ajutor tu de la mine, eu trebuie să-ţi fi u aproape. Astfel, bogatul e dator să-i fi e aproape celui sărac; cel priceput, neştiutorului; cel tânăr şi sănătos celui bătrân; cel zdravăn, celui neputincios; cel puternic, celui lipsit de apărare; cel slobod, celui închis în temniţă; cel ce are casă, călătorului.
Dragostea, văzând strâmtorarea aproapelui, se întristează pentru ea şi o socoteşte ca pe un necaz al său.
Dragostea împărtăşeşte atât fericirea, cât şi nefericirea aproapelui.
Dragostea sârguieşte cu bucurie şi veselie a face bine celui iubit, fără să caute vreun câştig.
Dragostea toate le iubeşte: bunăvoinţa şi binefacerile sale sunt dăruite bunilor şi răilor deopotrivă.
Dragostea nu cade niciodată.” (Sfântul Tihon din Zadonsk, „Despre adevăratul creştinism”, vol. 2)
Aşadar, numai atunci vom vedea şi vom scăpa de orbire, când vom fi capabili să iubim.