Duminica Vindecării slugii sutaşului

„Pe când intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându- L,
Şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu- se cumplit.
Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca.
Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea.
Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi, şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face.
Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă.
Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fi e ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.”
(Matei 8, 5-13)

Domnul Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, este Doctorul suprem al sufl etelor şi al trupurilor noastre.
Cel Preaînalt ne oferă ca leac energiile Sale necreate. Acestea ni se împărtăşesc prin slujbele Sfi ntei Biserici Ortodoxe, căci în ea sălăşluieşte harul de viaţă făcător al Sfântului Duh.
Nimeni altcineva nu cunoaşte taina umană mai bine decât Cel ce ne-a creat.
Atotţiitorul poate reface lucrul mâinilor Sale reparând orice stricăciune şi boală, ca Cel ce pe toate le poate ca Dumnezeu - părintele legilor universului şi a tot trupul.
Dumnezeu este pe bună dreptate numit „Doctorul şi ajutătorul celor ce sunt în dureri, izbăvitorul şi Mântuitorul celor neputincioşi, care tămăduieşte tuturor patimile sufl etelor şi trupurilor” (Sfânta Taină a Maslului).
Dumnezeu voieşte să împărtăşească harul vindecător tuturor celor care poartă chipul Său divin ca „Cel ce ne-a renăscut pe noi din păcat, Cel ce ne scoate din întuneric şi din umbra morţii, ca Cel care iubeşte pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi miluieşte”.
Nu trebuie ca slujbele să fi e făcute de sfi nţi pentru a-şi atinge scopul, şi anume alinarea suferinţelor, căci ele sunt săvârşite de către Însuşi Dumnezeu prin preoţi, după cum mărturiseşte şi cartea sfântă: „Însuţi, Stăpâne Doamne, dă-ne har spre slujba TA aceasta… şi trimite darul Tău cel tămăduitor” (Sfânta Taină a Maslului).
Dumnezeu primeşte rugăciunea celor necăjiţi şi întristaţi, dar nu ne lasă să facem din propriile păcate stavilă în calea harului şi iubirii Sale de oameni, pentru că El este Cel „căruia îi pare rău de răutăţile noastre, ştiind că gândul omului este plecat spre cele rele din tinereţile lui, nevoind moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fi e viu”.
Nu avem voie să condiţionăm revărsarea harului vindecător de neputinţa noastră, căci Domnul ne vindecă în dar dacă cerem cu credinţă şi pocăinţă lucrul acesta, căci Dumnezeu „n-a venit pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi; El este Cel care a zis: pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară”, şi tot Domnul este „Cel care nu s-a scârbit de păcătoasa care a spălat cu lacrimi cinstitele lui picioare” (Sfânta Taină a Maslului).
Singura cerinţă este ca să ne cunoaştem păcatele, să ne pară rău de ele şi să dorim a păstra ceea ce Domnul vrea să ne dea din dragostea Lui curată şi dumnezeiască.
În cântarea a noua din canonul Sfântului Maslu spunem aşa: „Mântuitorule, îndură-Te, miluieşte, izbăveşte de chinuri şi de dureri, şi apăra de săgeţile celui viclean pe robii Tăi, tămăduindu-le, ca un stăpân milostiv, sufl etele şi trupurile cu harul cel dumnezeiesc”.
Ce ne poate da nouă Dumnezeu ne dăm seama tot din cererile slujbelor Bisericii noastre Ortodoxe, şi anume: dezbrăcarea de poftele cele lumeşti, moartea pentru păcat şi trăirea pentru dreptate, bucurie, sfi nţenie, îmbrăcăminte împărătească, pecetea nestricată, izbăvirea de munca veşnică etc..
Să avem nădejde nezdruncinată că vom primi de vom cere toate aceste binecuvântări, pentru că Hristos se afl ă în continuă stare de jertfă, aducându-Se pe Sine Tatălui ca un miel de junghiere pentru noi.
Totdeauna când ridicăm ochii la cer, privirea trebuie să ni se transfi gureze de Sfânta Cruce, căci altfel nu vom putea zări pe Domnul şi nici nu vom respira vreodată văzduhul cel duhovnicesc.
Aşa este şi cu vindecarea, rugăciunea noastră se cuvine să fi e străbătută de nădejdea ca de foc; izvorâtoare nu din noi (căci suntem slabi şi neputincioşi), ci mai cu seamă din puterea de viaţă dătătoare a Crucii, care este suprema dovadă a iubirii lui Dumnezeu pentru noi. Iar Mântuitorul Iisus şi-a dat viaţa pentru noi când încă nu-L cunoşteam şi eram cu totul păcătoşi - iată cât de mare este Crucea. Dar pe cât este ea de mare trebuie să fi e şi credinţa noastră în iubirea de oameni şi darul lui Dumnezeu.
Un alt gând izvorâtor de arzătoare nădejde este faptul că asupra capetelor oamenilor nu-şi pune slujitorul „mâna cea păcătoasă, ci pune mâna lui Dumnezeu cea puternică şi tare” (Sfânta Taină a Maslului).
De asemenea, aşa cum pentru slugă s-a rugat sutaşul, şi pentru cei bolnavi la tronul ceresc, alături de glasul preotului, ajunge ca o tămâie binemirositoare şi mijlocirea cea pentru noi a sfi nţilor, dar mai ales a Preacuratei Fecioare Maria.
Niciodată să nu uităm că Cel căruia ne închinăm este, după cum se vede şi din Sfânta Evanghelie citită în această duminică, Izvorul dumnezeiesc al milei, adâncul marii milostiviri ce îşi arată râul bogat al îndurării; apoi este Cel ce varsă mirul nestricăcios peste toată lumea, fi ind grabnic spre ajutor.
Concluzionăm că ceea ce s-a întâmplat cu sluga din pericopa evanghelică se poate petrece şi cu noi.
Aşadar, plini de nădejde şi smerenie să zicem toţi: „Doamne, sufl etul meu cel slăbit cu multe feluri de păcate şi cu fapte netrebnice, ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca fi ind mântuit să strig Ţie: îndură-Te, Hristoase, şi dă-mi tămăduire” (Sfânta Taină a Maslului).