EPILOG ŞI ADEVĂR Clădirea BNR vs. Hotelul Bradul

La sfârşitul anului trecut, în toată perioada sărbătorilor de iarnă, o ştire halucinantă, prin prisma incompetenţei mass-media, răzbătea în casele românilor prin micile ecrane, în special prin emisiile posturilor de ştiri. Fără să dea prea multe detalii, ştirea, aproape standard pe toate canalele, spunea că Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei a primit cadou de la Guvern - de Moş Crăciun, cum altfel? - Hotelul Bradul din staţiunea Covasna. De ce nu dădeau redactorii amănunte, e simplu de ghicit. Pentru că nu le ştiau, deci din incompetenţă, şi pentru că precizia oricum e secundară la mass-media românească din zilele noastre, primând, cum se vede zilnic la televizor, la radio şi în ziarele colorate, ratingul. Aşadar, pentru o limpezire a informaţiilor trunchiate ce au apărut, dar şi pentru că în publicaţia noastră au apărut, de-a lungul vremii, mai multe articole cu privire la subiectul procesului dintre Episcopia Covasnei şi Harghitei, pe de o parte, şi Consiliul Judeţean Covasna şi Guvernul României, pe de alta, ne propunem ca în materialul de faţă să punem ordine în lucruri şi să relatăm întreaga speţă aşa cum s-a întâmplat ea în realitate. Asta cât se poate de pe scurt, deoarece istoricul detaliat al evenimentelor se poate cerceta în colecţia „Condeiului ardelean”.
Ex-sediul Băncii Naţionale a României din municipiul Sfântu-Gheorghe, cunoscut, mai pe scurt, sub denumirea de „clădirea BNR”, a fost trecut - după ce banca şi-a retras sucursalele din mai multe judeţe ale ţării, inclusiv Covasna - în folosinţa Episcopiei Covasnei şi Harghitei. Hotărârea a fost dată, în ultima sa şedinţă, de Guvernul Năstase, însă ea nu a avut viaţă lungă deoarece, în prima lună de la instalare, Guvernul Tăriceanu a luat clădirea de la Biserică şi a dat-o Consiliului Judeţean (CJ) Covasna. Ce se întâmpla atunci, şi se întâmplă şi în continuare, când o clădire ajunge în posesia CJ Covasna sau a oricărei alte instituţii a administraţiei publice locale controlată de UDMR, ştim cu toţii… Se pune imediat textila inexistentului ţinut secuiesc pe ea, şi adio accesul românilor-români pe treptele ei! Am formulat astfel pentru că, de acum nu mai este un secret, avem şi români-neromâni, cu duzina, care pentru doi arginţi se pun în slujba uniunii separatiste şi apoi ne mai sunt şi daţi drept model de europenism. Vai însă de sufletul lor, dar asta este o altă discuţie.
Revenind la clădirea noastră, trebuie spus că primul pas l-a făcut, la acea vreme, Codrin Munteanu, directorul Direcţiei Juridice din cadrul Prefecturii Covasna, care l-a sprijinit pe părintele Florin Tohănean, atunci protopop de Covasna, ca să facă plângerea prealabilă şi să deschidă procesul. Din acest moment, lupta, greoaie, încurcată şi obositoare de prin sălile de judecată ale justiţiei româneşti, a fost dusă de părintele protopop Florin Tohănean. Războiul a fost total, dar părintele Tohănean nu a făcut niciun pas înapoi în faţa administraţiei udemeriste separatiste, care a tras, timp de 9 ani de zile, câte sfori a putut, pe la Guvern şi prin sistemul judiciar românesc. Susţinerea a venit din partea a doi avocaţi de excepţie, Maricel Olariu Zamora de la Braşov şi Sergiu Andon de la Bucureşti, dar şi dinspre presă, sau mai bine spus, dinspre o anumită zonă a presei. „Condeiul ardelean”, împreună cu alte instituţii ale mass-media - însă în niciun caz cu cele ungureşti ori cele ungureşti de limbă română - au relatat, pentru scoaterea la iveală a mizeriei, adevărul şi numai adevărul.
În final, Episcopia Covasnei şi Harghitei câştigă definitiv şi irevocabil procesul, însă Tamas Sandor, preşedintele CJ Covasna şi al UDMR Covasna, sfidează, după bunu-i plac şi stil, sentinţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) şi, împreună cu colegul lui de uniune separatistă, Antal Arpad, primar al municipiului Sfântu-Gheorghe şi preşedinte al UDMR din localitate, se opune executării silite. Imaginea cu cei doi aflaţi pe treptele clădirii BNR cu cheile în mână şi rânzând în nas justiţiei din România, pentru că-şi aveau trădătorii români la Guvern, rămâne antologică, iar sfidarea legii, o faptă deosebit de gravă, rămâne şi ea nepedepsită până astăzi. Să facem un mic exerciţiu de imaginaţie: gândiţi-vă că ar fi avut ei, udemeriştii, o sentinţă definitivă şi irevocabilă, şi vreun român, pe care imediat din antimaghiar şi antieuropean nu l-ar fi scos, ar fi refuzat să o pună în executare!; cum s-ar fi lamentat ei imediat, cum s-ar fi victimizat urgent, cum ar fi ţipat ca din gură de şarpe pe la coana Europa că sunt, bieţii, oropsiţi, discriminaţi, marginalizaţi în România, cum mor ei cu dreptatea în mână şi cum ţara asta n-a scăpat de vechile metehne comuniste, că şi acum mai bântuie prin ea spiritul lui Ceauşescu!?! Ei, ce ziceţi, vă sună cunoscut?!
Mai departe. La putere în România când Episcopia a reuşit să câştige definitiv şi irevocabil clădirea BNR se afla - ghici ciupercă ce-i? - Guvernul Boc al nu mai ştim câtelea. Şi cea făcut Guvernul Boc. Pardon, Regimul Băsescu. A făcut nimic, l-a durut la câţiva kilometri în spatele cotului de sentinţa definitivă şi irevocabilă a Episcopiei Covasnei şi Harghitei. Un deget nu au mişcat pedeliştii ca să facă dreptate, adică să pună în executare sentinţa ICCJ, ba au trădat şi au pus beţe în spiţele de la bicicleta Episcopiei cât a încăput, numai să-i poată favoriza pe „partenerii loiali şi cinstiţi” de la UDMR. Tot antologice rămân şi imaginile cu lucrătorii RA-APPS din Bucureşti care, veniţi aici cică să pună sentinţa în executare, fugeau ca potârnichile pe la Consiliul Judeţean şi prin baruri, doar, doar să nu dea nas în nas cu protopopul ori cu presa.
Când a venit Guvernul Ponta - pe care 70 la sută dintre votanţi l-au crezut Mesia şi despre care au aflat pe 9 decembrie 2012, la ora 21.05, că este Iuda -, clădirea BNR a fost promisă… lui Tamas Sandor şi Antal Arpad, adică UDMR-ului. Linguşeală şi promisiuni pe adresa românilor pe faţă, şi trădare naţională cât încape pe dos. Şi asta nu oricum, ci în condiţiile în care juristul Ponta ştia că, într-o ţară nebananieră, cu pretenţii de civilizaţie şi democraţie, cu o hotărâre de guvern nu se poate anula o sentinţă definitivă şi irevocabilă a unei instanţe judecătoreşti!!! Şi ce contează, a zis mult prea pompos numitul „mic Titulescu”?! Am salivat mult, dar acum noi tăiem şi spânzurăm în ţara asta! Aşa se face că a uitat şi de dosul primit de-a atâtea ş-atâtea ori de la amanta UDMR, care într-o vreme nu mai putea ieşi din braţele PDL-ului de câtă trădare îi oferea acesta.
A urmat opoziţia societăţii româneşti din zonă, care n-a stat cu mâinile încrucişate la vederea trădării. O poziţie inteligentă, aşa cum îl cunoaştem, a avut Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, care, cu înţelepciunea ce îl defineşte, a văzut partea plină a paharului şi a obligat, moral vorbind, Guvernul Ponta să nu întoarcă spatele comunităţii româneşti din această parte de ţară. Mai mult, poziţia comunităţii româneşti a fost, „să zicem”, susţinută la Bucureşti, alături de IPS Ioan, şi de dr. Codrin Munteanu, fost prefect al judeţului Covasna şi actual secretar general al Ministerului Apărării Naţionale. Fără să fi purtat în prealabil o discuţie cu domnia sa, putem intui, cunoscându-i consecvenţa, că ceea ce a început în anul 2005, când a formulat chemarea în judecată, a dus acum, în 2013, la bun sfârşit. Ei bine, stimaţi cititori, aşa s-a ajuns ca Hotelul Bradul să devină proprietatea Episcopiei Covasnei şi Harghitei, dat fiind la schimb, ca o concesie, cu clădirea BNR, obţinută de UDMR-işti ca urmare a cedării în faţa pretenţiilor lor a Guvernului Ponta. Cu alte cuvinte, deşi nici Guvernul Ponta nu s-a putut abţine să nu le dea udemeriştilor ceea ce doreau, a fost în acest caz, în comparaţie cu Guvernul Boc, răul cel mai mic pentru românii din judeţul Covasna. Pentru că aşa am ajuns în Statul de Drept numit România, să ne bucurăm la compensaţii făcute în afara sentinţelor judecătoreşti definitive şi irevocabile chiar de către cei care ar trebui să fie etalon în respectarea legii! Oricum, rămâne realitatea că fără cei 10 ani de judecată, Guvernul României nu ar fi dat niciodată Hotelul Bradul comunităţii româneşti, prin Episcopia Covasnei şi Harghitei. Ba mai mult, poate că Hotelul Bradul ar fi ajuns să fie tranzacţionat tot cu UDMR, în schimbul la cine ştie ce altă trădare, iar liderii separatistei uniuni ar fi primit, în final, şi clădirea BNR şi Hotelul Bradul. Aşa, silit de împrejurări, în faţa unei hotărâri judecătoreşti, Guvernul a trebuit să dea satisfacţie şi românilor covăsneni, fii ai Episcopiei Covasnei şi Harghitei, care, desigur, nu contează din punct de vedere electoral, spre deosebire de UDMR, pe ale cărei voturi s-au bazat toate guvernele post-decembriste trădătoare ale României.
„Condeiul ardelean” îi felicită, sincer, pe toţi cei care au luptat un deceniu pentru această cauză, sfidând, la rândul lor, consumul de nervi, timp, energie şi bani proprii pe care, inevitabil, l-au făcut. Aceasta este dovada faptului că verticalitatea şi consecvenţa se soldează, până la urmă, cu rezultate pozitive, chiar dacă de un sfert de veac avem parte numai de guverne ticăloase şi trădătoare, care altă placă nu ştiu decât pe cea a tranşării interesului naţional românesc cu UDMR, cancerul care sapă la integritatea teritorială a Statului Român din 1989 încoace.

Categorie: