Faptele şi personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza în scrierile unor remarcabili istorici şi oameni de cultură români

Aniversăm în acest an, la 24 ianuarie, 161 de ani de la Unirea Principatelor Române, iar la 20 martie, 200 de ani de la naşterea celui care „întruchipa în persoana sa Unirea celor două Principate, Alexandru Ioan Cuza”. În anul recent încheiat, cu prilejul „Micii Uniri”, cum mai numesc istoricii români Unirea Principatelor, în bilunarul nostru de atitudine şi cultură, „Condeiul ardelean”, publicam biografia „Domnului Unirii” şi apelam la scrierile unor renumiţi istorici români (A.D. Xenopol, Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu, C.C. Giurescu, Dumitru Almaş) pentru a aduce în faţa cititorilor noştri faptele, personalitatea şi importanţa domniei sale pentru Istoria modernă a României şi a Neamului Românesc. În acelaşi scop, şi de această dată, voi apela la ştiinţa, obiectivitatea şi măiestria unor remarcabili istorici şi oameni de cultură români:
Academician, istoric Florin Constantiniu (1933-2012), afirma în cartea sa „O istorie sinceră a poporului român” faptul că: „Domnia lui Cuza Vodă stă sub semnul nerăbdătoarei dorinţe de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întâmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut domn străin, l-a acceptat, faute de mieux (în lipsă de ceva mai bun - n.n.), pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; în aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat. Sub această sabie a lui Damocles, Cuza realizează, în cei şapte ani, performanţe ce fac din el un semănător - în sens evanghelic - al modernizării; nu există ogor al vieţii publice în care el să nu fi aruncat sămânţa înnoirii, doar că roadele nu vor fi întotdeauna însutite - ca în cunoscuta parabolă - şi ele vor fi culese târziu, de alţii”.
Academician, istoric Dan Berindei: „Numele lui Cuza este legat indestructibil de vasta şi complicata operă de organizare a Statului Român modern, operă comportând schimbarea structurilor învechite ale administraţiei publice, legislaţiei, armatei, învăţământului prin structuri noi şi, element deosebit de important, unitare. Timp de şapte ani - căci procesul a început din primele luni ale dublei Domnii, accentuându-se însă după desăvârşirea unificării Principatelor - un şir de reforme iniţiate de Domnitor au contribuit la aşezarea pe baze moderne a Statului Naţional Român. Îmbrăţişând multilateral întreaga viaţă publică, procesul de consolidare a noului Stat constituia continuarea logică a actului istoric de la 24 ianuarie 1859. A avut loc un puternic proces de înnoire. Egalitatea în faţa legilor şi a impozitelor, desfiinţarea privilegiilor, îmbunătăţirea şi modernizarea aparatului judiciar, organizarea serviciilor de statistică, o nouă lege a recrutării prin care - cel puţin formal - obligaţiile militare erau generalizate, reorganizarea serviciilor de lucrări publice - au constituit obiectul reformelor adoptate în prima parte a Domniei lui Cuza. […] Odată cu unificarea politico-administrativă, procesul de reformare s-a extins şi asupra altor domenii. Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al instrucţiunii publice, redactarea unui regulament de navigaţie, organizarea corpului de ingineri civili etc. - au continuat în anii 1862-1863, activitate menită să ducă la consolidarea Statului creat. […] Secularizarea averilor mănăstireşti, în decembrie 1863, legea electorală din mai 1864 şi, îndeosebi, legea rurală din august 1864 au reprezentat marile realizări ale Domniei lui Alexandru Ioan Cuza, realizări care au rămas strâns legate de numele său. Prin secularizare a fost recuperat un sfert din teritoriul naţional, stăpânit până atunci de mănăstirile închinate şi, totodată, Statul a dobândit o mai mare putere economică într-un moment în care se desfăşura un proces de intense transformări. Legea electorală a pus capăt regimului electoral al Convenţiei de la Paris, deschizând drum spre participare la viaţa publică nu numai moşierimii şi unor pături ale burgheziei, ci şi altor categorii sociale. În sfârşit, prin legea rurală s-a hotărât înlăturarea relaţiilor feudale din agricultură şi împroprietărirea foştilor ţărani clăcaşi. […] În ultimii ani ai Domniei lui Cuza au fost promulgate noi coduri de legi, s-a creat Consiliul de Stat, a luat fiinţă Universitatea din Bucureşti - cea din Iaşi fusese creată în 1860 -, a fost adoptat sistemul metric, s-a proclamat autocefalia Bisericii române faţă de Patriarhia de la Constantinopol, s-a revizuit jurisdicţia consulară impusă Principatelor de pe poziţiile Marilor Puteri, de amestec în treburile interne”.
Poetul Mihai Eminescu (1850-1889) afirmă în publicistica sa că: „Alexandru Ioan Cuza a devenit el însuşi principalul purtător al politicii exterioare, al politicii neatârnării, având cea mai credincioasă şi neobosită mână de ajutor în Costache Negri”. Cu deplină dreptate, poetul aprecia în ziarul „Timpul”, din 15 mai 1879, că: „Independenţa reală, proclamată de Vodă Cuza, în loc de a costa un ban roşu, adusese din contră, în urma numeroaselor acte de suveranitate înlăuntru, imense foloase materiale şi morale Statului, precum: secularizarea a o a cincea parte din pământul României, sporirea armatei, împroprietărirea clasei celei mai numeroase şi mai importante a ţării, autonomia bisericii naţionale, paralizarea puterii consulilor (străini), un spornic avânt pe calea culturii intelectuale. [...] Au fost puse în adevăratele drepturi reprezentanţele diplomatice ale ţării, iar relaţiile internaţionale au fost încredinţate unui ministru de externe, încât întregului aparat al unei depline suveranităţi interne şi externe nu-i lipsea decât numele propriu, ce părea a lipsi din Dicţionarul Apusului european”.
Scriitorul şi poetul Dimitrie Bolintineanu (1819-1872), fost ministru de Externe şi al Cultelor şi Instrucţiunei Publice pe timpul lui Cuza, scriind despre politica externă a domnului, sublinia şi el: „Domnitorul Cuza avu o virtute pentru care naţia îşi va aminti întotdeauna. Cât timp el Domni, se formaseră diverse partide pentru putere şi se urmară unele pe altele; dar aceste partide, aceşti miniştri nu erau niciodată impuşi de politica Puterilor străine. Românii erau atunci mândri când vedeau în libera Grecie - Ministerul rus, Ministerul englez, Ministerul francez; pe când în România n-au fost niciodată decât Ministere române, bune sau rele, despotice sau liberale; dar totdeauna voinţa Domnitorului sau a Ţării. Lavalette [Ministrul de Externe al Franţei] zicea agintelui ţării (agentului nostru diplomatic la Paris - n.n.): „Vii să-mi spui o nouă schimbare de Minister?”. Nu zicea însă: „Scrie să se schimbe Ministerul acesta, să se numească acela, căci astfel este voinţa noastră”. Nici aceasta nu s-a făcut atunci. Vodă Cuza tolera în administraţie multe rătăciri, dar el era român”.
Profesor univ. dr. Ioan Scurtu: „Practic, în câţiva ani, s-a realizat o modernizare rapidă a vieţii politice, sociale şi culturale, România devenind un stat compatibil cu cele mai avansate ţări europene. Consolidarea Statului Român nu era văzută cu ochi buni de cele trei imperii vecine. Imperiul Otoman se temea că în curând România va dori să devină independentă, Imperiul Rus avea în vedere o creştere a opoziţiei românilor din Basarabia faţă de dominaţia ţaristă, iar Imperiul Habsburgic nu putea accepta ca domnitorul Alexandru Ioan Cuza să sprijine mişcarea naţională a românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina. Pe de altă parte, în ţară s-a organizat un curent opoziţionist, care făcea apel la adunările ad-hoc din 1857 privind Unirea Principatelor într-un singur stat sub conducerea unui prinţ străin dintr-o familie domnitoare europeană. După reforma agrară din 1864, acest curent îi cuprindea pe toţi adversarii domnitorului, de la cei care considerau că reformele erau prea limitate, până la cei care susţineau că acestea erau prea radicale. „Monstruoasa coaliţie” - numită aşa de Dimitrie Bolintineanu - a pus la cale un complot vizând răsturnarea domnitorului. Alexandru Ioan Cuza era la curent cu aceste uneltiri, drept care a afirmat, în repetate rânduri, că socotea Coroana drept un „depozit sacru”, pe care era gata să îl cedeze prinţului străin. Într-o scrisoare adresată împăratului Napoleon al III-lea la 1 octombrie 1865, Cuza afirma: „Am fost destul de fericit să realizez Unirea, visul secular al românilor, să restitui ţării mele a cincea parte din teritoriul uzurpat de călugării străini; am făcut dintr-un milion de ţărani clăcaşi, un milion de proprietari şi cetăţeni”. După ce evoca celelalte reforme înfăptuite, concluziona: „Orice spirit imparţial va recunoaşte că, de şase ani, România a văzut realizându-se transformări mari şi ferice”. Totodată, domnitorul îl informa pe împăratul Franţei că „de câtva timp mă simt oprit în mijlocul sarcii mel”, drept care era gata să accepte „orice angajament” care ar fi favorabil intereselor României, inclusiv părăsirea domniei: „Voi intra cu plăcere în viaţa privată lăsând un Tron pe care nici nu l-am visat, nici căutat, pe care nu l-am datorat decât stimei compatrioţilor mei”. O idee similară exprima în Mesajul de deschidere a lucrărilor Corpurilor legiuitoare în ziua de 5 decembrie 1865: „Eu vă declar în această ocaziune solemnă că singura mea ambiţie este de a păstra dragostea Poporului Român, este în adevăr de a fi folositor patriei mele, de a menţine drepturile ei neatinse. Fiţi convinşi că eu n-aş vrea o putere care nu s-ar întemeia decât pe forţă. Fie în capul ţării, fie alăturea de dumneavoastră eu voi fi totdeauna cu ţara, pentru ţară, fără altă ţintă decât voinţa naţională şi marile interese ale României. Eu voiesc să fie bine ştiut că niciodată persoana mea nu va fi o împiedicare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic la a cărui aşezare am fost fericit să contribui”. Complotiştii nu au vrut ca schimbarea domnitorului să se producă prin bună învoire, ca între oameni politici civilizaţi. Ei aveau nevoie de spectacol, crezând că astfel vor fi receptaţi ca salvatorii naţiuni care, înlăturându-l pe Cuza, au oprit cursul României spre prăpastie. Ca urmare, în noaptea de 11/12 februarie 1866, un grup de militari a invadat Palatul, a intrat în camera unde dormea Alexandru Ioan Cuza şi, sub ameninţarea pistolului, i-au impus să semneze pe spatele unui ostaş actul de abdicare. Apoi a fost scos printre şiruri de soldaţi şi dus într-o locaţie secretă, ca cel din urmă infractor. Peste câteva zile a fost trecut peste graniţă, unde a rămas până la moartea sa, în 1873.
Prof. univ. dr. Constantin Buşe, în studiul său „Mihai Eminescu şi Istoria”, ne dezvăluie faptul că: „Eminescu nu a iertat niciodată ceea ce s-a petrecut la 11 februarie 1866: răsturnarea marelui domnitor. Dacă actul de la 2 mai (instaurarea domniei autoritare a lui Alexandru Ioan Cuza, la 2 mai 1864 - n.n.) a fost o crimă - replică Eminescu lui Boerescu -, ea a fost francă şi pe faţă, făcută cu braţele încrucişate. Actul de la 11 februarie însă, participarea gardei palatului la răsturnarea Domnului e o infamie şi o laşitate”. […] Referindu-se la prea desele situaţii când extremele politice şi-au dat mâna şi s-au înţeles, Eminescu constată: „De câte ori partidele s-au unit, nu s-au unit decât spre a face un mare rău naţiei. S-au unit la `66 ca să răstoarne pe Cuza Vodă. Dacă nu l-ar fi răsturnat, niciodată unirea Ardealului cu Ungaria nu se făcea (aserţiunea lui Eminescu mi se pare mai mult decât importantă, spune C. Buşe). S-au unit spre a aduce un Domn străin, pentru că amândurora le convenea un Domn fără iniţiative şi necunoscător de ţară, sub care amândouă să-şi poată face fără control manevrele. S-au unit pentru a vota concesii Strousberg. S-au unit pentru a proclama regatul”. Convins de gravitatea crimei de la 11 februarie 1866, Eminescu afirma: „Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn”. Eminescu nu se erija în apărătorul Domnitorului Unirii, nu urmărea să-i ascundă greşelile care, socoteşte el, au fost. Dar, era îndreptăţit să afirme: „Am fi orbi şi răi români dacă am tăgădui meritele lui. Am înţelege chiar să-i arunce mănuşa oamenii nepărtinitori, am înţelege să i-o arunce viitorul. Trecutul n-are acest drept, căci nu e unul din contimporanii săi care să fie vrednic de una ca aceasta”.
Închei această scurtă trecere în revistă a faptelor şi personalităţii marelui patriot şi Domn român, cu portretul acestuia realizat de istoricul dr. Stelian Neagoe: „Spirit superior, ce îşi iubea ţara mai presus de orice împotrivire faţă de grăbiţii conspiratori, Cuza Vodă a lăsat Istoria să judece acele acte nelegiuite, şi cu mândrie şi demnitate s-a autoexilat, înăbuşind în faşă toate iniţiativele venite de aiurea de a-şi revendica Tronul. A murit departe de patrie, în Heidelbergul german, dar a fost înmormântat regeşte la proprietatea sa Ruginoasa-Iaşi. Trecând în legendă, a devenit icoană sfântă la care s-au închinat decenii de-a rândul şi continuă să se închine românii. Cuza Vodă a fost - cum inspirat a rostit Kogălniceanu - la vremuri noi, un om nou. Înfăţişarea lui frumoasă, cutezanţa sa în cele bine orânduite, măreţele fapte din vremea Domniei sale, norocul său - cu toate ne îndreptăţesc să-l socotim a fi întâiul providenţial între providenţialii oameni politici români ai tuturor timpurilor, onoare supremă pe care până astăzi o împarte doar cu o singură altă personalitate providenţială, aceea pe care cel Divin a ajutat-o să facă din România Mică a lui Cuza - România Mare de la 1918”.