Grigore Vieru, Cetăţean de Onoare al Poeziei, Cetăţean de Onoare al Topliţei

Mă leagă de Grigore Vieru multe şi frumoase amintiri. Poate chiar cele mai frumoase. Ele încep cu momentul istoric din 6 mai 1990, de la Podul de Flori de pe Prut, când l-am luat în braţe, ajutându-l să urce pe „malul românesc”, din barca aceea care l-a adus peste apa râului ce „curge printre ţări române”, şi se sfârşesc odată cu dispariţia sa atât de dureroasă şi de neaşteptată, în ianuarie 2009. Am petrecut în acest răstimp de două decenii momente de neuitat alături de el.
În 1995, la împlinirea a 60 de ani de viaţă, Consiliul Local, prin Hotărârea nr. 22 / 1995, i-a acordat înaltul titlu de Cetăţean de Onoare al municipiului Topliţa. „Este pentru prima dată când un oraş din România îmi acordă acest înalt titlu, care mă onorează. Cred, sunt convins, că prin oraşul Topliţa, am devenit acum Cetăţean de Onoare al Ţării mele, România”. Prezent la acest eveniment, Înaltpreasfinţitul Ioan, atunci Episcopul Covasnei şi Harghitei, astăzi Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului, a ţinut să spună: „De când a început acest ceremonial am impresia că particip la taina Sfântului Botez. Fiindcă azi, la Topliţa, Grigore Vieru s-a născut a două oară. El nu mai are 60 de ani, ci doar o zi!”.
„Fratelui Ilie Şandru prin care am înţeles mai profund Transilvania, prin care m-am alipit mai strâns de ea. Cu dragoste şi credinţă în izbânda Dreptăţii noastre” (dedicaţie pe volumul „Hristos nu are nicio vină”).
Încă de atunci, de la Podul de Flori din 1990, am devenit pentru el fratele Ilie, alături de mulţi alţi fraţi pe care i-a avut în România.
Acum, după zece ani de la trecerea sa în nemurire şi la împlinirea a 84 de ani de la naştere (14 februarie 1935, Pererîta, judeţul Hotin, Regatul României - 18 ianuarie 2009, Chişinău, Republica Moldova), când mă gândesc la el, îmi aduc întotdeauna aminte de cuvintele scrise de academicianul Gheorghe Duca: „Pentru noi, Grigore Vieru este mai mult decât un poet, el este un preot, un lider spiritual al neamului”. Da, într-adevăr, un preot. „Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet!” (Mihai Eminescu). Da, un preot, fiindcă „Dumnezeu l-a sărutat pe frunte, dar şi pe suflet!” (Nicolae Dabija). A fost şi un lider spiritual al românilor basarabeni, pentru că, alături de alţi patrioţi, a făcut să răsară şi dincolo de Prut soarele românismului, odată cu acel „ceas de aur” al Basarabiei; a făcut să dispară de pe Prut, dar şi din inimile noastre acea blestemată sârmă ghimpată; a făcut să fluture tricolorul şi să triumfe limba română şi scrisul latin pe pământul românesc al Basarabiei.
Poate mai mult decât oricare dintre noi, Grigore Vieru era convins, până în adâncul fiinţei lui, că există un singur Popor Românesc şi o singură Limbă Română; că Ştefan ce Mare este al nostru, al tuturor românilor, „de la Nistru pân’ la Tisa”!; că au fost şi vor fi „Trei culori şi-o singură iubire / Românească, / Trei culori şi-o singură vorbire / Românească, / Trei culori şi-o singură credinţă / Românească, / Trei culori şi-o singură fiinţă / Românească”. Cineva l-a caracterizat ca fiind „cea mai limpede conştiinţă a Basarabiei”. Eu aş îndrăzni să spun că nu numai a Basarabiei, ci a întregii Românii! Poate tocmai de aceea a avut şi atâţia duşmani. Dar l-au urât pigmeii, aceia pe care dascălul său şi al nostru de Limbă Română, Mihai Eminescu, i-a numit „mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte”!
Poezia lui Grigore Vieru este, pe cât ar părea de simplă, pe atât de adâncă în înţelesuri şi în simboluri, fiindcă el a avut harul şi darul cuvântului scris. Dar a fost şi un truditor al acestuia. „Întâi să lucească în vârful peniţei stropul cel roşu al sângelui meu, pe urmă roua de pe iarbă”! Poezia lui Grigore Vieru este tradiţională fiindcă pleacă de la „izvor”, iar acesta „curge” din folclorul românesc, din marile mituri ale românilor, din limba vechilor cronici şi din hrisoave. Este, în acelaşi timp, o poezie modernă, atât în privinţa versificaţiei, cât mai ales în privinţa marilor teme şi motive, cultivate de romantici: dragostea de Patrie, viaţa şi moarte, viziunea cosmică, natura, iubirea.
Poezia lui Grigore Vieru s-a născut, cum spuneam, din harul şi darul cuvântului scris, dar s-a născut şi din sufletul său de român. Este, deci, o poezie profund românească, născută din miturile fundamentale ale poporului nostru, cum este, de exemplu, mitul jertfei sau al sacrificiului suprem în numele unui ideal înalt. Iar acesta nu poate fi altul decât cel închinat Patriei. Fiindcă numai acolo „Vine ziua aurindu-mi pâine. / Vine seara aromându-mi vinul. / Vine mama îndulcindu-mi gândul”! Numai acolo „Pe izvor cu val de bine / Doina creşte, dor tot vine…”. Patriotismul poetului nu este unul de paradă, ci uneori capătă chiar accente de tristeţe: „De ce, o, Doamne / dăruit-ai / ochilor mei întristaţi / o Ţară atât de frumoasă / şi-ndureratului meu auz / un cântec atât de ales…”. Chiar şi „Casa văduvă şi tristă / De pe margine de Prut”, poate deveni simbolul Basarabiei întregi, pentru că „Basarabia Română este ca un prunc cu inima în afara pieptului şi inima ei trebuie pusă la loc, în pieptul ei care este Limba Română”.
Dragostea de Patrie şi de Popor înseamnă, în acelaşi timp, şi dragostea pentru Limba Română, fiindcă „Pentru ea la Putna clopot bate, / Pentru ea ni-i teamă de păcate, / Pentru ea e bolta mai albastră - / Pentru limba noastră”. Ea, „limba noastră”, este şi limba mamei: „Pentru ea ninsori se cern din spaţii, / Pentru ea puternici sunt Carpaţii, / Pentru ea e caldă vatra poamei - / Pentru limba mamei”. Şi tot „limba noastră” este şi limba Ţării: „Pentru ea noi văruim pereţii, / Pentru ea mai sunt răniţi poeţii, / Pentru ea cresc florile visării - / Pentru limba Ţării”. Iar această „limbă a Ţării” este Limba Română! Limba unei singure Ţări: România.
O viaţă întreagă a visat să trăiască într-o singură Românie: „Dacă visul unora a fost şi este să ajungă în Cosmos, o viaţă întreagă am visat să trec Prutul, să-mi văd Ţara”. A visat clipa în care „toată obştea neamului nostru va serba izbândirea unui gând - ziua învierii naţionale” (Octavian Codru Tăslăuanu). A trăit bucuria trecerii Prutului, dar s-a stins cu marea durere de a nu fi trăit sărbătoarea aceea a „izbândii unui gând pribeag încă”!
Nu pot să nu amintesc că cele două teme fundamentale din poetica lui Grigore Vieru - Patria şi Mama - sunt cele două pietre de temelie ale operei sale poetice. Patria şi Mama, devenite teme-simbol, străbat ca un fir roşu întreaga sa creaţie poetică, se regăsesc împreună în versurile aceleaşi poezii: „Mamă, / Tu eşti patria mea! (…) Palmele tale - / Arăturile noastre (…) Basmaua - / Steag, / Zvâcnind / Cu inima… / Mamă, / Tu eşti patria mea!”. Mama este şi fiinţa miraculoasă ce ar putea să meargă călcând „Pe seminţele ce zboară / Între ceruri şi pământ”. Mama - simbol al înţelepciunii anilor ninşi: „Creştetul tău - Vârful muntelui / Coperit de nea”; dar şi Mama - simbol al vieţii, prin maternitate: „Hai, puiu, nani-na, / Că mama te-a legăna, / Că mama te-a legăna, / Pe obraji, pe geana ta…”.
Dragoste de mamă..? „Înseamnă neuitarea casei părinteşti, a locului în care te-ai întemeiat, permanenţă, limbă - totul. (…) Mama este copilăria noastră îmbătrânită.”
Grigore Vieru s-a apropiat de făptura mamei cu emoţie şi dragoste, fiindcă a simţit „Când m-am născut, pe frunte eu / Aveam coroană-mpărătească: / A mamei mână părintească, / A mamei mână părintească”. Deasupra mesei, când stă cu mama, se coboară parcă şi Dumnezeu: „Mama mea viaţa-ntreagă, / Stând la masă ea şi eu, / Se aşează între mine / Şi-ntre unul Dumnezeu”. De aceea a fost cuprins de tristeţe şi durere atunci când ea nu mai era: „Nu mai e măicuţa… / Frunzele cobor / Singurei copiii / Nu mai pot de dor / Şi-au purces să cate / Un zugrăvitor / Care să le-ntoarcă / Pe măicuţa lor…”.
Acum nu-l mai avem nici noi pe Grigore Vieru. A plecat şi ne-a lăsat orfani. Au trecut zece ani de la tristul şi neaşteptatul moment din ianuarie 2009. Însă cu toate acestea îl simţim mereu alături de noi. Nu vom putea vorbi niciodată despre Grigore Vieru la trecut. Fiindcă, de fapt, el nu a murit, ci a trecut în veşnicie. Va trăi veşnic prin opera sa. Pecetea sa, pe care şi-a pus-o pe Limba Română şi pe Poezia românească nu va dispărea niciodată. Fiindcă titanii sunt nemuritori. Iar Grigore Vieru este unul dintre ei. Nu numai al Basarabiei, ci al României. Un Eminescu al timpului nostru.

Sunt naţionalist
de Grigore Vieru

Da,
Îmi iubesc mama.
(E un păcat?)
Şi pruncii.
Şi fraţii.
Şi cerul de ametist.
Ca rezumat,
Sunt na-ţi-o-na-list!

Da,
Graiul mi-i sfânt -
În viaţa mea
El nu este un simplu turist,
E chiar Patria.
Într-un cuvânt,
Sunt na-ţi-o-na-list!

Da,
Urăsc pe mancurt.
Mi-i dragă doina
Prin care exist.
Nu mă târâi slugarnic.
Pe scurt,
Sunt na-ţi-o-na-list!

Da,
Hora nu vreau
Să o schimb
Pe cazacioc ori pe twist.
Port suferinţa de neam
Ca pe un nimb.
Sunt na-ţi-o-na-list!

Da,
Afirm că-i prea mult
Verde-n drapel,
Avem un drapel
Prea materialist.
Mai aşterneţi nişte
Cer visător peste el.
Sunt na-ţi-o-na-list!
Da, nesocotesc tigvele seci
Care vor să mă cârmuie
Ca artist.
Mai trag cu ochiul
La istoria noastră. Deci
Sunt na-ţi-o-na-list!

Da,
N-am vrut să mă însoţesc
Cu Satan
N-am prăjit creieri umani
Pe unt poliţist.
Omeneşte întreb:
De ce am murit în Afganistan?!
Sunt na-ţi-o-na-list!

Da,
Vremea în care trăim
E tot mai isterică,
Îmi vine să urlu
În muzeul satului
Cu profil ateist:
„Scoateţi
Mitraliera
Din biserică!”
Sunt na-ţi-o-na-list!

Da,
Te întreb pe tine,
Binevoitorule,
Care-ai adus tutunul şi pesticidele:
Ce ai cu surorile noastre
Din câmpul cel trist -
Ai primit vreun ordin cumva,
Ţi-a ordonat cineva: ucide-le?!
Sunt na-ţi-o-na-list!

Da,
Sunt contra
Plevei migratoare
Care se crede
Un dar minunat.
Sunt contra să prăsiţi la noi
Uzina de calculatoare -
N-am ce să număr, tovarăşi,
Aproape totul
Mi s-a luat.

Da,
Aproape totul
Mi s-a răpit.
La curgerea Prutului meu
Nu pot nici măcar să asist.
Totuşi
Viaţa mi-i dragă,
Merg spre dânsa grăbit.
Sunt na-ţi-o-na-list!

E-atâta cer la mine în simţire

E-atâta cer la mine în simţire
Sub care universuri se lovesc
De clapele uitatelor clavire,
Apoi în mii de zboruri înfloresc.

E-atât de mult albastru în orbite
Şi verde închegat pe dimineţi,
Că n-ar ajunge lumi nemărginite
Să-mi zugrăvesc lumina în pereţi.

Tu-mi eşti înseninarea cea mai vie,
Răscoală a planetelor în gând,
Iar cântecul doinit de ciocârlie
S-aştearnă-al veşniciei legământ.

A înflorit lavanda-n mâna dreaptă

A înflorit lavanda-n mâna dreaptă,
Pe-ncheietura crudă de pământ,
În straturi de lumină îşi aşteaptă
Să se desprindă-al scrierii veşmânt.

Să împletească poalele rostirii
Cu mângâierea unei dimineţi,
Iar florile din trupul zămislirii
Să rumenească-n inimă pereţi.

Acoperit de arşiţă ogorul
Să taie prin cuvinte violet
Şi neîncăpător de suflet zborul
A înflorit ca aripa în piept.

Din necuprinsul zvâcnet de lumină

Din necuprinsul zvâcnet de lumină
Aleargă-n spumă apele la ţărm,
Ca un galop de lacrimă divină,
Pe cheiuri nemuririle se cern.

La umbra care cerului se lasă
Cu înnorări din paşnicul decor,
În mine creşte parcă mai frumoasă
Lumina de pe vatra stelelor.

Deschise duc potopului de soare
Ofrandă dimineţilor regeşti,
Tocmesc eternitatea-n felinare,
Lumină încărcată de poveşti.

Această toamnă-mi este de mătase

Această toamnă-mi este de mătase,
La umbra ei se macină culori,
Din rochii coapte lunca se descoase
Şi trece aburindă printre flori.

Atât de preţioasă se întinde
Pe-ncheieturi cromate de arţar
Şi frunzele în şoaptă i le-aprinde
Ca o tăcere într-un felinar.

Această toamnă-mi este o nuntire
La care se adună depărtări
Să-şi pună coroniţe de iubire
Pe cele mai firave adieri.

Ai coborât din Dumnezeu culoare

Ai coborât din Dumnezeu culoare,
El însuşi parcă mâna ţi-a deschis
Şi îndemnat-a îngerii să zboare
Prin toate catedralele din vis.

Albastrul creşte aripi genuine,
Să-ncapă lumea-ntreagă-ntr-un penel
Şi-n râset de copil să se închine
Tot cerul care stăruie în el.

Iar pământia apă arcuindă
Să crească în vitralii nemuriri,
Din sufletul tomnatic să-şi desprindă
Înălţătoare taine şi trăiri.

Desculţ de rime doinele-mi descoase

Desculţ de rime doinele-mi descoase,
Tăieri în talpa fiecărui vers,
Pe muchia albirilor mieroase
Îmi sângerează ningerea în mers.

Acoperi cu muririle stelare
Războaiele din pieptul de omăt,
Tăcerea plumbuită să-mi strecoare
În picături silabe violet.

Cu sania pe coapsele rostirii
Cobori dumnezeire în cuvânt
Şi înfiori zăpezile iubirii,
Cerneala pe mătăsuri înflorind.

Ai nins cu inima odăjdiile toate

Ai nins cu inima odăjdiile toate
Din floarea de cireş şi de cais,
Născându-mă pe mantii spulberate,
Ca o tăiere-n miezul unui vis.

Au îngheţat în toiul primăverii
Cu păsări necântatele poveşti,
Iar ochii mei de viscolul tăcerii
Au înverzit sub pleoapele cereşti.

A sângerat din palma pământie
Cuvântul tremurat de trandafir
Şi în botez de lacrimă sălcie
Pe frunte înfloreşte-mă cu mir.

Aleargă miei în ochii primăverii

Aleargă miei în ochii primăverii
Ca nişte lacrimi rupte dintre sfinţi,
Se ghemuiesc la poalele tăcerii
Şi îşi aşteaptă mamele cuminţi.

Îmi zburdă înfloririle pe tâmplă,
Caişii se revarsă ca un tril,
Petale a mă naşte se întâmplă
Cu fiecare muget de april.

În verde crud pământul mă înfaşă,
Se zbate-n mine lira înfrunzind
Şi iarăşi primăvara mi-e părtaşă
La dorurile care mă cuprind.

Îmi zburdă firul ierbii în călcâie

Îmi zburdă firul ierbii în călcâie
Şi clopotul duminicii în piept,
Îmi rugineşte liniştea în cuie
De când privighetorile aştept.

Se zbate-n ochii verdelui lumina
Ca o răpire-a umbrelor din flori,
Îmi însoreşte mlădios grădina,
Cuprinsă tremurând de subsuori.

Învolburată primăvara creşte
Pe fiecare muchie de vers
Şi-n mine temător se-adăposteşte
Ca firele de praf din univers.

Am ţesut o inimă cu soare

Am ţesut o inimă cu soare,
Panglici de cuvinte arcuind,
În nesomnul pânzelor pe mare
Să tresalte valuri rând pe rând.

Unde se-ncreţeşte-n stâncă cerul,
Pescăruşi de-atâta zbor albiţi
Îşi îmbrăţişează efemerul
Dinspre orizont ca nişte sfinţi.

Pe nisipul care îmbăiază
Urmele desprinse din călcâi,
Toate însoririle se-aşază
Să-mi descurce orele târzii.

Îmbrăţişarea

Îmbrăţişarea
creştea în oasele altui eu,
ca o dâră de rouă,
ca un curcubeu,
îmbrăţişarea era pentru noi
Dumnezeu.

Mâinile
care din pământ se năşteau
aveau glasul poeţilor
şi cerul aveau,
din tuspatru părţi ale lumii
se-mbrăţişau.

Rotundă
marea ce-n sânge albastru picta
pe coastele stânci,
pe inima prispă se legăna,
îmbrăţişarea
dincolo de această lume era.

Ca o inimă în ceruri luna bate

Ca o inimă în ceruri luna bate,
Clopot ce atârnă de un zeu,
Mâini plăpânde-n neguri spulberate
Risipesc părerile de rău.

Din fecioare ningerea se lasă
Tremurândă paşilor de lut,
Înstelată noaptea ne apasă
Ca un freamăt tainic şi durut.

Ochi închişi pe-a iernii tulburare
Linişti înfioară galaxii,
Luna îşi dezleagă nopţi polare
Ce rămân cu stele-n pirostrii.

Atunci când iarna-n mine va învinge

Atunci când iarna-n mine va învinge
Şi îngheţa-vor ultimele căi,
Să nu mi te mai furişezi prin sânge
Măiastru întrupatei vâlvătăi.

Din gerul care muşcă înserarea
Pândesc amnezic pâclele de nori,
Încremeni-va peste noi ninsoarea
Ca nişte stoluri dese de cocori.

Să nu mă chemi descântec fulguirii,
Din mine Ană dorului zidind,
La căpătâiul închinat rostirii
Aşază-mi flori, potecile albind.

Mi-ai îmbrăcat cuvintele în ie

Mi-ai îmbrăcat cuvintele în ie
Cusută pe orbite cu migală,
Să-mi fie veşnic dor de poezie
Sub ceruri unde ploile-şi răscoală.

M-ai însetat de albul înnorării
Pe flori ce îşi ridică-n umeri soare,
Brodate-n gând la marginea puterii
Cu fir de codru verde şi răcoare.

Ai aşezat cămaşa în lumină
Şi-ai botezat în ea simţirea toată,
Cu ţesătura care se închină
Şi-mi scrie poezia înflorată.

Au ars de dor culorile-n retină

Au ars de dor culorile-n retină,
Prin pâlnii sorii razele şi-au scurs
Şi n-a rămas sub pleoape vreo lumină,
Albastrul dintre nouri le-a ascuns.

Amestecată-n pulbere privirea,
Cu cerul înnodat de lilieci,
A împânzit de arşiţă simţirea
Prin cele mai lăuntrice poteci.

În vadul şters de apele nistrene,
Cu talpa încolţită de pământ,
Vor curge amintirile sub gene,
De parcă ne-am atinge în cuvânt.

Ningerea din inimi se răscoală

Ningerea din inimi se răscoală,
Ca un viscol trece prin plămâni,
Surdă se închide ca o boală
Şi se-ndeasă-n noi de săptămâni.

Din rărunchii anului zăbavă
Peste-nfriguratele păduri
Se aud doar norii în gâlceavă
Cum îşi fac din uliţe nervuri.

Câinii nu mai latră de pomană,
Degerate lămpile s-au stins,
Cerul se frământă a dojană
Gândurilor noastre care-au nins.

Au murit în mine cărţile nescrise

Au murit în mine cărţile nescrise,
Rafturi de tăcere îngeri s-au făcut,
Palmele spre ceruri încă stau deschise,
Înălţării slovei dintr-un chip de lut.

Câte neputinţe au căzut pe buze,
Rătăcite tomuri gândurilor ploi,
Au rămas ferestre unor altor muze
În culori cernute peste sensuri noi.

Nenăscut cuvântul a rodit lumină,
Care îmi revarsă dimineţi cu vers,
Unde odihneşte cartea ce-mi suspină,
Nu s-a şters creionul, încă nu s-a şters.

Ca în Cer

Atunci când tăcerea se mută în cer,
În sufletul mării potecile pier,
Pe chipul luminii se sting vâlvătăi
Şi-n îngeri se-nalţă eternele căi.

La marginea ploii pe care-o înţes
Cuvintele capătă alt înţeles,
Le-ntind ca o punte în floare pe trup,
Spre stele din tine petale se rup.

Acolo să naşti din atâtea chimii
Sori şi luceferi pentru noi galaxii.

Când voi fi glod pe-a inimii smintire

Când voi fi glod pe-a inimii smintire
Şi sfărâma-vei nopţile tăcut,
Din palmele uscate de uimire
Vei presăra cuvintele de lut.

Voi respira o altă primăvară,
Cu flori căzute umbrelor şuvoi,
Cu doruri care nu îşi mai strecoară
Pe nicio cale timpul înapoi.

Când voi fi roi în fluturi de lumină,
Fără s-aştept al zilelor zenit,
Pământul sub călcâie să devină
O doină care nu s-a mai doinit.

Categorie: