Ideologia comunistă şi cei cu bani mulţi

Nu ştiu cât de adânci mai sunt acum, după 20 de ani de „libertate” şi „democraţie”, urmele lăsate de ideologia comunistă, care se manifestă, în special, în „ura înverşunată faţă de cei care au bani mulţi”, aşa cum crede cineva. (vezi Adevărul - nr. 6100, de marţi, 2 martie a.c.).
Mă rog, fiecare cu părerile lui, pe care este liber să şi le exprime, că doar de aceea trăim într-o societate democratică. Cred, însă, că autorul rândurilor respective, prin care vrea să încrimineze vechile metehne ale ideologiei comuniste, ce se mai menţine încă în concepţia unora dintre noi, trăieşte într-o regretabilă confuzie, atunci când afi rmă că „un efect direct al ideologiei comuniste este ura înverşunată faţă de cei cu bani mulţi”. Nu prea înţeleg ce legătură există între ideologie şi bani.
Înţeleg, însă, că ura aceasta „înverşunată” mai persistă doar la o anumită parte a populaţiei de azi a României. Mai precis, la cei din generaţia veche, fi indcă la generaţia crescută după 1989, nu mai poate fi vorba de aşa ceva. Aceasta nu a avut cum să fi e atinsă de ciuma acelei ideologii comuniste nefaste, care ne însoţeşte şi astăzi şi rânjeşte „cu ură înverşunată la cei cu bani mulţi”!
Fac şi eu parte din acea generaţie care a trăit cea mai mare parte a vieţii „înaintea erei noastre”, adică a actualei orânduiri, ce are la bază o cu totul altă ideologie şi ale cărei fundamente economice se sprijină pe relaţiile de tip capitalist. Ele nu pot să conducă la acel egalitarism comunist, fiindcă relaţiile economice capitaliste se bazează pe economia liberă, de piaţă, în care legea cererii şi ofertei are un rol primordial.
În mod inevitabil, însă, acestea conduc la naşterea unor diferenţieri sociale, la apariţia acelor „oameni cu bani mulţi”. Ei sunt cei care constituie, de fapt, unul dintre factorii dezvoltării economice şi sociale pe care se bazează progresul socio-economic într-o societate de tip capitalist. În acelaşi timp, la fel de normală este şi apariţia, la celălalt pol al societăţii, a sărăciei, adică a celor mulţi, cu bani puţini, care trăiesc la nivelul minim al standardelor civilizaţiei contemporane.

Ceea ce este foarte important într-o societate capitalistă normală, cu o economie sănătoasă, în care toate procesele sociale şi economice sunt aşezate temeinic pe făgaşul lor firesc, este raportul numeric al celor două categorii sociale aflate la cei doi poli ai societăţii, între care trebuie să existe un echilibru. Desigur, acesta nu este stabilit de cineva anume, ci de o anume normalitate existentă în societate, ce poate fi totuşi influenţată de factorul politic. Dacă acesta este capabil să aibă o viziune clară şi precisă asupra dezvoltării normale a societăţii, atunci nici cei cu bani foarte mulţi nu vor fi prea numeroşi, nici cei fără bani, ori cu bani puţini, nu vor fi prea mulţi. Într-o astfel de societate, motorul adevărat şi hotărâtor al dezvoltării economice îl va constitui aşa-numita „clasă de mijloc”, care va cuprinde marea majoritate a locuitorilor ţării.
Am putea vorbi atunci de bunăstarea întregii societăţi. Nu în sensul că pentru toţi va curge numai lapte şi miere, fără să facă nimic, ci de o bunăstare a celor care muncesc, iar munca lor ar trebui să le asigure un trai decent, fără grija zilei de mâine, fără teama că la bătrâneţe, după ani şi ani de muncă, vor ajunge muritori de foame, vor răbda de frig, nu vor avea cu ce să-şi procure medicamente etc..
Din păcate, România este departe de o astfel de situaţie. Ca s-o putem caracteriza, vrândnevrând, trebuie să apelăm la ceea ce Lenin a numit cândva „acumularea primitivă a capitalului” şi „capitalismul sălbatic”! Cam în această etapă de dezvoltare capitalistă se afl ă, după părerea mea, România.
După 20 de ani de viaţă liberă, în România sărăcia şi mizeria s-au întins ca o pecingine peste o bună parte a locuitorilor săi. Dar nu peste toţi. Mai există, la celălalt pol al societăţii, acei „oameni cu bani mulţi”. Cine sunt ei? Autorul rândurilor din „Adevărul” nu face nicio precizare. Or, a judeca globalist această situaţie este complet greşită. Fiindcă în România există, într-adevăr, „oameni cu bani mulţi” pe care i-au câştigat cinstit, muncind, alegând, nedormind etc.. Sunt cei care pot fi socotiţi ca fi ind întemeietorii acestei economii incipiente de piaţă, producătorii bunurilor materiale, fără de care nu poate exista o economie sănătoasă, solidă.
Există, însă, din păcate, alte categorii de „oameni cu bani mulţi”. Unii dintre ei sunt afaceriştii veroşi, fără scrupule, fără ruşine, fără bun simţ, gata de orice ticăloşie etc. numai şi numai să câştige bani, bani cât mai mulţi, să se îmbogăţească rapid, prin orice mijloace, capabili să scoată la mezat ţara şi toate bogăţiile ei. Sunt noii îmbogăţiţi „peste noapte”, învârtiţii, „băieţii deştepţi”, cei care au adunat, doar în câţiva ani, averi fabuloase, inimaginabile, care, într-o societate normală, nu ar fi putut fi adunate decât de-a lungul mai multor generaţii!
Însă, nu sunt aceştia singurii „oameni cu bani mulţi” în România. Mai sunt şi alţii, şi nu puţini. Sunt cei ce trăiesc împărăteşte de pe urma banilor noştri, a celor mulţi, plătitori de taxe şi impozite născocite de politicienii care s-au căţărat sus, pe creanga cea mai solidă a puterii, iar acum, vorba marelui Eminescu, „ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filozofi e”! Ei sunt cei care au grijă să-şi răsplătească clientela politică, aceia care i-au ajutat să se caţere acolo sus. Iar răsplata aceasta nu e de aici, de colea, aşa nişte mărunţiş de buzunar, ci este de ordinul zecilor şi sutelor de mii de euro! Iar zecile şi sutele de mii de euro nu sunt din buzunarele guvernanţilor, ci din buzunarul statului, adică din buzunarele noastre! Este de-a dreptul incredibil că în România contemporană, în care se vorbeşte despre etică şi echitate, să se ajungă la diferenţe salariale halucinante, de 1/70, ba chiar 1/100!!!
Am auzit pe cineva întrebându-se, îngrijorat, ce va fi de noi, fi indcă statul nu va mai avea bani de salarii, de pensii, mai ales de pensii, fi indcă a crescut îngrijorător numărul pensionarilor. Desigur, este vorba de acele salarii mai puţin decât modeste şi de acele pensii amărâte. Nu cred că Statul Român este în stare de faliment, din moment ce este în stare să plătească salarii de lux şi pensii de lux de zeci de mii de lei! Şi de zeci de mii de euro! Şi nu sunt deloc puţine!
Dacă este, într-adevăr, o situaţie de criză, atunci aceasta s-o simţim cu toţii, „de la vlădică, până la opincă”! Să tragem cu toţii ponoasele şi să punem toţi umărul să scoatem ţara din mocirlă, „să ne jertfi m cu toţii pentru ea, căci este casa noastră, a tuturor”, cum spunea Patriarhul Miron Cristea.
Iată de ce bănuiesc că „ura înverşunată faţă de oamenii cu bani mulţi” nu este o reminiscenţă a vechii ideologii comuniste şi nici nu este îndreptată împotriva tuturor celor bogaţi, ci este starea de spirit ce s-a născut şi s-a accentuat din ce în ce mai mult pe măsura în care averile de care vorbeam mai sus au crescut, în timp ce sărăcia celor mulţi s-a accentuat de la un an la altul.