I.L. CARAGIALE ŞI INTELECTUALITATEA TRANSILVĂNEANĂ

În epocă, dar şi peste decenii, până înspre Al Doilea Război Mondial, a fost vehiculată ideea - vom vedea cât de nedreaptă şi rău-voitoare în ceea ce-l priveşte pe scriitor - lipsei de patriotism şi a caracterului denigrator, ba chiar insultător, al operei sale, la adresa societăţii româneşti.
Lui Ion Luca Caragiale nu i-au lipsit adversarii literari, iar acest lucru era firesc într-o mişcare liberă şi dinamică a opiniilor estetice şi a ideologiilor culturale şi social-politice. Ne gândim, în primul rând, la polemicile cu Bogdan Petriceicu-Haşdeu, cu Alexandru Macedonski sau cu Titu Maiorescu. Este, însă, o distanţă mare de aici şi până la acuzele de calomnie care l-au umărit toată viaţa, mai cu seamă după 1879, când a avut loc premiera comediei O noapte furtunoasă.
Simptomatică este şi acuzaţia de plagiat, formulată de obscurul Caion, denigrator de profesie. Falsitatea acuzaţiilor acestuia va fi dovedită printr-o excelentă pledoarie a lui Barbu Ştefănescu-Delavrancea, dar scriitorul va beneficia doar de o reparaţie morală, pentru că aceeaşi instanţă care îl condamnase pe calomniator îl va achita în apel. Comentariul lui Caragiale, rugat să-şi exprime opinia în legătură cu această curioasă răsturnare de optică a judecătorilor, este demnă de un rege: „Impresia cea mai bună, e cea mai justă... Sentinţa este excelentă!”.
A existat o continuă conjuraţie liberală împotriva dramaturgului. Cele două candidaturi la premiile Academiei Române vor fi blocate de „maşina de vot” liberală, care funcţiona, iată, nu doar în Cameră, ci şi în forul cultural - teoretic cel mai important - al Ţării. Respingând propunerea de premiere a volumului de Teatru, în 1891, Dimitrie A. Sturdza se pronunţa în felul următor: „Un artist,, un poet trebuie să iubească adevărul, frumosul şi binele; nu poate şi nu trebuie să ia elementele rele din societate şi a le prezenta ca tipuri sau care înfăţişează natura sa proprie [sic!] pe care cu intenţiune o înnegreşte şi astfel face de a-şi pierde iluziunea şi speranţa. Academia are datoria de a nu deprinde pe scriitorii noştri să meargă pe această cale, ci mai vârtos să-i îndemne într-o direcţiune bună şi folositoare; iar când se întâlnesc asemenea defecte, trebuie să căutăm a le îndrepta, nu a le încuraja. Domnul Caragiale să înveţe a respecta naţiunea sa, iar nu să-şi bată joc de ea”. Dincolo de o exprimare greoaie, defectuoasă chiar, se poate observa o perspectivă primară asupra actului artistic, perceput doar pe baza unor şabloane achizitionate în liceul de altădată. În plus, domnul academician arăta o neînţelegere esenţială cât priveşte arta, dovadă că nu citise nici măcar studiul maiorescian Comediile domnului Caragiale (1885). Patriotismul nu înseamnă festivism, înşiruirea de lozinci fără acoperire în viaţa reală a societăţii. Cu atât mai puţin într-o scriere literară. Iar lui I.L. Caragiale i-au repugnat continuu demagogia, logoreea politică interesată şi poleirea unor realităţi triste ale societăţii româneşti din acea vreme. A dezvălui racilele morale, inconsistenţa instituţiilor timpului, defectele colective şi/sau individuale reprezentau un act de veritabil patriotism, iar teatrul caragialian urmărea o asanare a mediului nostru social-politic, urmând adagiul latinesc castigat ridendo mores.
Există, însă, dovezi grăitoare ale aderenţei lui I.L. Caragiale la românism; originile sud-dunărene ale familiei şi lumea bucureşteană în care multă vreme a trăit nu l-au împiedicat să înţeleagă şi să susţină eforturile românilor ardeleni în lupta lor pentru emancipare socială şi pentru unitate naţională. În cele ce urmează vom face referinţă doar la câteva din luările de poziţie sau la anumite atitudini şi acţiuni ale marelui dramaturg care dovedesc ataşamentul şi calda lui înţelegere pentru destinul românilor din Ardeal.
La Bucureşti, în calitate de membru al „Ligii pentru unitate culturală a românilor”, denunţă expulzarea de către acelaşi Dimitrie A. Sturdza a unui grup de ziarişti români din Transilvania, efectuată la cererea autorităţilor austro-ungare. La o întrunire studenţească din 28 septembrie 1897, în discursul său, Caragiale formulează extrem de sintetic ideea coeziunii naţionale într-o propoziţie memorabilă: „Românii subjugaţi ne sunt indinspensabili ca aerul!”.
Nu este de mirare că, în atmosfera duşmănoasă constituită în jurul său, Caragiale se gândeşte la expatriere. O face pentru prima oară prin 1891, atunci când intenţionează să se stabilească la Sibiu şi, apoi, în anul următor, când îşi exprimă reprezentanţilor „ASTREI” dorinţa de a se stabili, cu familia, la Braşov. Proiectele vor rămâne utopice, în contextul social-politic regional de atunci; înşişi conducătorii „ASTREI” considerau inoportună venirea peste Carpaţi a unui intelectual din Regat, deoarece şi ei erau suspectaţi de legături cu Guvernul de la Bucureşti. Năzuinţa lui Caragiale de a se stabili dincoace de munţi va fi amânată pentru peste un deceniu; cauzele sunt menţionate sintetic în monografia scrisă de Serban Cioculescu: „Atmosfera între români şi unguri era încordată, iar chestiunea Memorandului (1893), care a dus la arestarea unui număr de fruntaşi români, a făcut pentru mai mulţi ani cu totul neoportună mutarea peste graniţă a unor intelectuali de dincoace de munţi. Aşadar, proiectul lui Caragiale a trebuit să fie amânat oarecum sine die”.
Moştenirea neaşteptată, care îi îmbunătăţeşte simţitor situaţia financiară, îl determină să reia planul de a se autoexila; de data aceasta se gândeşte la stabilirea în oraşul Cluj-Napoca, unde avea şi legături cu intelectualii români, între alţii cu teologul Ilie Dăianu. Corespondenţa lor dovedeşte realul interes al scriitorului pentru editarea unei reviste literar-politice care să exprime spiritualitatea acestei provincii: „Vă rog din suflet, stimate domnule şi amice, binevoieşte a-mi trimite câteva rânduri de îndemn: imediat ce le-aş primi, aş alerga către dumneavoastră ca, îndelete, să punem la cale împlinirea unui frumos vis al declinului vieţii mele. [...] Proiectul nostru rămâne nestrămutat. Rămâneţi şi voi tot cum v-am lăsat”; „Ce vă pot spune acum e că aş intra în mijlocul dumneavoastră cu sufletul plin de prietenie recunoscătoare: acolo m-aş afla în sfârşit ajuns la liman ocrotitor, acolo m-aş putea vindeca în linişte de atâtea şi atâtea ofense, mâhniri şi amărăciuni, acolo, cu spiritul senin, aş putea urma nedesăvârşita mea carieră literară, atât de des întreruptă de adânca descurajare”.
Intenţiile nu au putut însă prinde contur, iar aceasta - în principal - datorită piedicilor puse de oficialităţile austo-ungare: „Realizarea dorinţei comune ar fi fost împiedicată de teama suspiciunilor autorităţilor, care ar fi adulmecat cu certitudine în Caragiale un trimis al oficialităţilor noastre, aşadar un amestec politic intolerabil”. În aceste condiţii, Caragiale va opta să-şi stabilească reşedinţa la Berlin; aceasta nu înseamnă, însă, că legăturile sale cu Ţara, şi mai ales cu Transilvania, încetează...
Într-adevăr, lui Caragiale nu i-a rămas străină viaţa politică din Transilvania, după stabilirea la Berlin. Episodul cel mai semnificativ rămâne, fără îndoială, implicarea sa, în anul 1911, în luptele fratricide din cadrul Partidului Naţional Român.
În acel moment, un grup de tineri intelectuali se grupează în jurul lui Octavian Goga şi, prin intermediul ziarului „Tribuna”, denunţă politica dusă de Comitetul Naţional Român, considerând-o mult prea împăciuitoare faţă de cercurile politice de la Budpesta sau de-a dreptul o trădare a intereselor naţionale.
Pe de altă parte, generaţia matură şi cea vârstnică din Comitet, pentru a-şi justifica public prin intermediul tiparului atitudinea moderată, înfiinţează la Arad ziarul „Românul”. Vasile Goldiş şi Aurel C. Popovici, din nevoia de a avea în colectivul redacţional un condei ager şi de prestigiu, i se adresează în mai multe rânduri lui Caragiale, încercând să obţină colaborarea acestuia. O vreme scriitorul ezită, atât petru că nu era edificat de care parte a baricadei se găsea dreptatea, cât şi datorită prieteniei care îl lega de Octavian Goga. În cele din urmă va accepta să intre în această dispută politică intestină, iar pe parcursul a trei luni în „Românul” vor apărea şapte articole, fie criticând direcţia tinerilor „oţeliţi”, fie - mai ales - încercând găsirea unei căi de reconciliere între cele două grupări. Disensiunile îşi vor găsi rezolvarea la sfârşitul lunii iulie 1911; luarea de poziţie a lui Caragiale rămâne însă simptomatică în privinţa spiritului său civic şi a faptului că a înţeles să se implice cu întreaga responsabilitate în acea situaţie tensionată prin care a trecut clasa politică românească din Transilvania.
În plus, cu această ocazie i-au fost arătate numerose semne de apreciere, de preţuire a talentului său literar şi gazetăresc, de care n-a avut parte, în timpul vieţii, dincolo de Carpaţi. Astfel, după apariţia primului articol, intitulat „Reparaţiune”, Vasile Goldiş îi scria lui Caragiale: „Poate nici nu poţi să-ţi dai seama ce mare serviciu ai făcut sfintei noastre cauze naţionale prin scrisoarea ce mi-aţi trimis-o acum în urmă... Iată românimea îşi spune judecata prin unul, care reprezintă adevăratul „geniu românesc”. Şi judecata aceasta este atât de dreaptă, atât de înţeleaptă şi atât de spontană, încât sunt convins că va brăzda adânc chiar şi în opinia publică românească, atât de înviciată de păcatul indolenţei”. La apariţia celui de-al treilea articol, având titlul „Diplomaţie subţire”, Iuliu Maniu îi expedia lui Caragiale următoarele rânduri: „Încântat de articolul Dumneavoastră apărut în „Românul”; îmi permit, Ilustre Maestre, a Vă trimite expresiunea sentimentelor mele de adâncă recunoştinţă şi sinceră admiraţiune! Lumina revărsată asupra esenţei crizei, care ne preocupă, a deşteptat minţile şi a încălzit inimile şovăitorilor. Aţi îndatorat toată lumea românească prin desfătarea sufletească de care ne-aţi împărtăşit...”. Împotriva aprecierii subiective a lui Onisifor Ghibu, care, în lucrarea Oameni între oameni. Amintiri, considera că implicarea lui Caragiale în viaţa politică ardelenească a fost o eroare, perspectiva timpului a făcut corecţia necesară şi dovedeşte că scriitorul s-a dovedit şi un veritabil şi responsabil homo politicus.
Deosebit de grăitoare în privinţa ataşamentului marelui artist al cuvântului pentru spaţiul transilvan sunt relaţiile sale cu scriitorii de pe aceste meleaguri. Faţă de „badea Gheorghe” (George Coşbuc), autorul emblematic al ţinutului năsăudean, Caragiale a avut o admiraţie aparte, dublată de un ataşament personal deosebit. Din acest motiv, vom consacra acestor legături un eseu separat.
I.L. Caragiale a făcut cunoştinţă cu Ioan Slavici în vremea activităţii publicistice la ziarul de orientare conservatoare „Timpul”. Între cei doi intelectuali s-au înfiripat relaţii amicale, deşi diferenţele de temperament şi de concepţie cât priveşte literatura au dus şi la momente în care colaborarea lor a fost vremelnic umbrită. Spre exemplu, moralistul Slavici nu a putut aprecia imparţial comedia O noapte furtunoasă, iar Caragiale - plictisit - va pleca de la premieră înainte de reprezentarea ultimului act al dramei istorice Gaspar Graziani a scriitorului şirian.
Îndată ce, din punct de vedere financiar, era posibilă apariţia revistei „Vatra”, Caragiale se gândeşte imediat să-l coopteze în colectivul redacţional pe autorul Morii cu noroc. Următorul bilet, din 27 octombrie 1893, probează acest lucru:
„Dragă Slavici,
Vrei să ne întâlnim într-o zi împreună cu Coşbuc şi cu Sfetea librarul, pentru ca să vorbim despre o afacere care desigur te-ar interesa?
Dacă vrei, anunţă-mă printr-o cartă poştală când ai fi liber într-o seară şi în ce loc ar fi mai bine să ne întâlnim. Se-nţelege că îmi vei hotărî aceasta cu trei-patru zile înainte ca să o pot comunica şi celorlalţi.
Salut, Caragiale”.
La rândul său, prozatorul evocă atmosfera din redacţia cotidianului „Timpul” într-un mod pitoresc; acolo, ei doi, împreună cu Mihai Eminescu, realizau materialele pentru aproape întreg cuprinsul gazetei. Într-adevăr, expunerea nu este lipsită de farmec şi de acel umor calculat, continuu autocenzurat, specific lui Ioan Slavici. Astfel, în discuţiile cu Eminescu, „Caragiali, care puţin învăţase, dar pentru toate îşi avea mintea deschisă şi toate era în stare să le-nţeleagă din puţine vorbe, era încântat şi sta-n faţa lui cu ochii scrutători, hâtru nesăţios care toate vrea să le afle, şi-l zgândărea mereu mai cu un „Aş!”, mai cu un „Nu se poate!”, mai cu „Ba că nu!”, ca să scoată din el tot ceea ce avea în sufletul lui”.
Slavici reţine apoi şi adevăratul cult pe care îl avea gazetarul Caragiale pentru forma, fie şi a celui mai neînsemnat articol, şi pentru exprimarea corectă, orală şi scrisă, „căci în materie de limbă românească Caragiali era deasupra” şi „avea mult simţământ de limbă şi cunoştea mai bine decât Eminescu limba aşa-numită viuă, care era vorbită în toate zilele”. Şi tot aceste Amintiri conţin reflecţii asupra fondului profund serios al comediilor caragialiene; în fundalul situaţiei şi a expresiei comice se găseşte întotdeauna tragedia unor existenţe deformate, marcate de incapacitatea de a trece peste pragul a ceea ce numim umanitate, făpturi reduse la statutul de simple marionete pentru care ticurile verbale şi şabloanele lingvistice ţin loc de viaţă interioară: „A râs, râde şi va mai râde atâta lume asistând la reprezentarea Scrisorii pierdute, fiindcă puţini de tot au mai rămas cei ce-şi dau seama că e lucru de plâns când autorul ne sileşte să recunoaştem că într-adevăr nu cel mai vrednic, cel mai cumsecade, nici cel mai curat la suflet, ci cel mai tâmpit şi cel mai mişel iese-n lumea noastră învingător... În comediile lui Caragiale suntem ispitiţi să râdem de cele mai urâte patimi ale unor oameni eticeşte morţi...”.
Lui I.L. Caragiale i-a fost extrem de apropiat sufleteşte şi Octavian Goga. Acestuia îi aprecia şi poezia, dar şi verticalitatea morală şi politică, precum şi perseverenţa de a menţine mereu aprinsă - uneori cu mari riscuri personale - făclia conştiinţei naţionale în Ardeal. În această privinţă, ne vom opri doar la un singur episod, care este însă extrem de grăitor pentru grija lui „nenea Iancu” pentru poetul din Răşinarii Sibiului. În anul 1912, Octavian Goga se afla închis la Seghedin din pricina unor articole apărute în revista „Luceafărul”. Susţinerea morală îi vine acum şi de la Berlin: „Când o cartă poştală cu slova lui minunată, când o telegramă, când un pachet cu cărţi nemţeşti veneau zi de zi să-mi aducă mângâiere şi să-mi alunge urâtul”, mărturisea entuziastul tânăr militant ardelean.
Mai mult decât atât, cu nici trei luni înainte de moartea lui subită, Caragiale întreprinde în mod special o călătorie până la Seghedin, doar pentru a-l îmbărbăta pe cel întemniţat. Vorbele maestrului conţin un adevărat testament artistic, nişte reflecţii asupra meşteşugului mânuirii cuvintelor care ne-au parvenit prin notaţiile poetului: „Talentul e un accident din naştere, e boală grea, ascultă-mă... Cere patimă şi cere meşteşug. De aceea artistul nu poate fi un poligraf. [...] Arta [...] cere conştiinţă, fără un perfect simţ de onorabilitate literară nu se pot scrie lucruri de seamă. Ca în toate, şi în literatură se pretinde o cinste profesională, un prestigiu de atelier”.
Corespondenţa păstrată dovedeşte trainice legături şi cu alţi intelectuali din Transilvania. Tânărul Horia Petra-Petrescu, doctorand în litere la Leipzig, îşi alege drept temă a lucrării sale tocmai opera lui I.L. Caragiale. În scopul redactării acesteia, îi va solicita scriitorului numeroase informaţii, iar într-un reportaj al său întâlnim următoarea frază edificatoare: „E de lipsă să mai adaug despre dragostea cea mare pe care o are pentru noi, transilvănenii, cari avem caractere şi convingeri”. De asemenea, între scriitorii şi oamenii de cultură care îi erau foare familiari lui Caragiale, trebuie să-i menţionăm pe Ion Agârbiceanu, Al. Ciura, Emil Isac, Ilarie Chendi, Ion Scurtu, Octavian C. Tăslăuanu etc..
Se ştie că I.L. Caragiale a refuzat să participe la o preconizată sărbătorire, ocazionată de împlinirea vârstei de 60 de ani, la Bucureşti; celor care îl invitaseră le va răspunde telegrafic (nici măcar printr-o scrisoare), folosind un motiv de circumstanţă pentru a-şi explica absenţa, anume starea sănătăţii. În schimb, profesorilor de la Liceul din Blaj le promitea o apropiată întâlnire: „Aştept să ne trimită Pronia altă primăvară, când să mă prezint cu toată dragostea, pentru o conferinţă în mijlocul dumneavoastră, unde nu mă îndoiesc că voi fi primit frăţeşte, după sfânta strămoşească datină româneadcă, pe care am văzut cu câtă evlavie creştinească o păstraţi!”.
Dramaturgul s-a aflat în mai multe rânduri în mijlocul studenţilor români de la Budapesta, organizaţi în Societatea Academică „Petru Maior”, însufleţind adunările acesteia. Primind scrisoarea prin care îi era expus programul şedinţei festive prilejuite de jubileu, Caragiale răspundea: „Mulţumiri cordiale, in spe laboreque salus, vivat, crescat, floreat Academia Petru Maior [mântuirea este în speranţă şi în muncă, să trăiască, să crească şi să înflorească Academia Petru Maior - latină] Al vostru cu părintească dragoste, Caragiale”. Manifestari omagiale consacrate scriitorului au avut loc şi la Braşov, în organizarea Secţiei a II-a a „ASTREI”, la Viena, unde au fost patronate de Societatea Culturală „România Jună”, precum şi la Graz, desfăşurate sub îndrumarea Socetăţii Social-Literare „Carmen Sylva”.
Din toate aceste motive este pe deplin îndreptăţită concluzia istoricului literar Şerban Cioculescu relativ la aprecierile superlative unanime pe care le primise în Ardeal, omagii sincere care au precedat prematurul şi regretatul sfârşit al scriitorului: „Atât studenţii, cât şi oamenii politici de peste munţi i-au încredinţat cinstea ce i se refuzase în patrie [...] Ardealul l-a venerat pentru credinţa pe care le-a adus-o scepticul de odinioară, hotărât să le pună la dispoziţie o energie neîntrebuinţată”.
Nu vom încheia această expunere a raporturilor lui I.L. Caragiale cu lumea transilvaneană fără să menţionăm şi două texte ale acestuia, premonitorii în ceea ce priveşte Marea Unire din 1918.
Nuvela, astăzi mai puţin cunoscută, intitulată Poetul Vlahuţă, scrisă în 1896, se încheie cu viziunea profetică a intrării oştirii române în Alba-Iulia, în urma unui „război uriaş”, care va fi - peste două decenii - prima conflagraţie mondială.
Emoţionantă rămâne, de asemenea, cuvântarea dascălului transilvănean Bazil Drăgoţescu, învăţătorul atât de îndrăgit de către viitorul scriitor, de care Caragiale îşi amintea că a rostit-o atunci când Domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, a vizitat Ploieştiul şi Şcoala Domnească de acolo: „- Măria-ta, Dumnezeu ştie numai ce se petrece acum în sufletul unui biet dascăl ca mine, venit aici din părţile româneşti de dincolo. Rog pe Dumnezeu să te ţie sănătos şi voinic pentru fericirea poporului românesc. Mintea, braţele, sângele nostru şi ale acestor copii sunt de-acum închinate neamului român, patriei române, domnului român, Măriei-tale!”.
Gândul vizionar, mesianic al lui Caragiale, credinţa că unitatea naţională este un fapt care ţine de logica istoriei, că nimeni nu va putea să se opună realizării sale, este afirmat într-un mod răspicat, cu o fermitate pe care o mai întâlnim doar în poezia lui Octavian Goga, în acelaşi text retrospectiv, apărut iniţial în ziarul „Universul”, din 18 mai 1909, cu titlul Peste 50 de ani: „Aşa entuziasm n-am văzut altul de-atunci şi cred că numai odată s-ar mai putea vedea; dar acea odată, sunt prea bătrân ca s-o mai sper apuca... Îmi pare rău de asta, dar nu atât de rău cât dacă n-aş crede că alţii, mai târziu au mai curând, tot o vor apuca; fiindcă, desigur, cine gândeşte că are să scape de asta se amăgeşte; căci de asta n-are să scape, decât poate că atunci când Oltul şi Mureşul or să pornească a curge d-a-ndărătele de la vale la deal cătră Munţii Ciucului de unde izvorăsc din acelaşi sân adânc - şi nici atunci!”.
Un moment simbolic şi emoţionant pentru românii ardeleni l-au constituit festivităţile organizate la Blaj, în anul 1911, când înălţarea în văzduh a lui Aurel Vlaicu nu a reprezentat doar o demonstraţie de virtuozitate aviatică, ci şi zborul neîncătuşat al unei speranţe milenare a şiragului de generaţii de români transilvăneni care au suferit, au fost înjosiţi şi batjocoriţi pe pământul lor stămoşesc. Din nou, peste timp, dreptul la memorie este asigurat de aducerile-aminte ale unuia dintre cărturarii de seamă ai timpului, cel care a fost mereu alături de Octavian Goga în elaborarea şi editarea revistei „Luceafărul”, Octavian C. Tăslăuanu: „Iar când s-a înălţat Vlaicu deasupra Câmpiei Libertăţii şi pe deasupra Catedralei metropolitane din Blaj, rotindu-se în virajuri îndrăzneţe, aclamat de glasul miilor de privitori, Caragiale a început să plângă. În lacrimile marelui artist se reoglindea întreaga istorie a acestor ţărani ardeleni, care s-au dus la Roma să înveţe dogmele catolice şi s-au întors acasă ca apostoli ai redeşteptării noastre naţionale, cari ţărani, acolo la Blaj, au ascultat fulminantele discursuri ale lui Bărnuţiu şi pe Câmpul Libertăţii au îngropat ruşinoasele lanţuri ale iobăgiei, luându-se după craiul munţilor Avram Iancu. Acum, aceiaşi ţărani ardeleni înălţau spre cer pe unul din ai lor, ca un simbol al biruinţei lor de mâine, biruinţă care n-a întârziat nici zece ani. Caragiale n-a ajuns s-o vadă şi nici Aurel Vlaicu, dar creaţiunile amândurora au fost prinosuri pe altarul ei”.
În studiul de faţă am prezentat doar câteva din momentele, luările de poziţie, atitudinile şi paginile scrise care ne dovedesc faptul că I.L. Caragiale a fost mereu apropiat şi sufletul său a pulsat continuu alături de problemele şi năzuinţele românilor din Ardeal, la cumpana dintre veacurile al XIX-lea şi al XX-lea. Scriitorul a considerat tot timpul că lumea transilvăneană constituie, în mod firesc, o componentă a românismului care trebuia încurajată, sprijinită şi promovată întru afirmarea în plan social, cultual şi politic, afirmare ce constituia o premisă a unităţii naţionale.

Categorie: