(†) ÎNĂLŢAREA DOMNULUI

17 mai
(Ziua Eroilor)

„Sus să avem inimile!”

Astăzi este sărbătoare. Fiecare sărbătoare aşezată de Sfânta noastră Biserică are scopul ei. Aşa cum un călător păşeşte vara pe sub razele arzătoare, şi când întâlneşte un copac se opreşte şi se odihneşte sub umbra lui, aşa şi noi în viaţa aceasta. Trăim într-o lume, de multe ori, pustie de simţăminte mari şi înalte. Suferim din cauza multor situaţii. Şi fiecare sărbătoare este un copac plin de rouă şi bună mireasmă, care ne odihneşte duhovniceşte şi ne dă puteri ca să ne continuăm călătoria vieţii. În viaţă, întotdeauna, dacă nu va fi moarte, nu va fi nici înviere. Dacă nu va exista Săptămâna Patimilor, nu va avea loc acea deşertare până la capăt, nu va fi nici acea bucurie. Dacă un om va intra în biserică doar din inerţie, nu va auzi acolo nimic. De aceea trebuie să cuprindem cele de necuprins: pe de-o parte întristarea, iar pe de altă parte, bucuria. Întristarea pentru păcătoşenia noastră, pentru urâţenia noastră, şi bucuria pentru dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Întotdeauna este o astfel de limită (întrepătrundere). Nu poate fi una fără cealaltă. Aşa şi aici: Hristos pleacă, Se desparte de Apostoli şi, prin urmare, şi de noi toţi, dar El nu ne părăseşte. El ne lasă să aşteptam venirea Mângâietorului. El doreşte ca noi să-l putem cuprinde pe Duhul Sfânt, iar acest Duh Sfânt ne va face oameni noi - poporul lui Dumnezeu. Acest Duh Sfânt ne va da îndrăzneala. Aşa cum Apostolii au plecat în lume şi nu se mai ascundeau de frica iudeilor, au plecat să dea de ştire tuturor despre Hristos. La fel şi oamenii care intră cu sfială în biserică, cărora uneori le este ruşine să facă semnul crucii, atunci când în jurul lor se află cei necredincioşi, le este ruşine să vorbească despre Dumnezeu, pentru că toţi sunt „educaţi”, „inteligenţi”, „atotştiutori”. Atât de dificil este la început să vorbeşti despre minune, despre Hristos, despre acea simplitate în care Hristos vine într-o persoană… Cu adevărat în Biserică totul este simplu: va înţelege şi un copil, şi un bătrân, şi un învăţat şi cel mai analfabet om. Totul este făcut în aşa fel ca omul să poată nu doar să se atingă, ci să se şi unească cu Dumnezeu.
Sărbătoarea Înălţării este o aşteptare, este un examen. 40 de zile Hristos a fost cu Apostolii şi El îi pregătea pentru momentul în care ei vor trebui să meargă singuri. Îi lasă pentru ca Apostolii să decidă pentru ei înşişi: Îl vor urma pe Hristos, vor putea să fie capabili să lupte cu întreaga lume plină de ispite, cu lumea păcatului, cu firea lor? Sau ei tot timpul trebuiesc purtaţi în braţe, duşi de mânuţă?
Vedem care a fost răspunsul Apostolilor atunci când ei, după pogorârea Duhului Sfânt, au plecat în lume. La fel şi omul: vedem un om care vine la biserică înnegrit de păcat, şi, dintr-o dată, harul Duhului Sfânt descoperă în el o astfel de frumuseţe încât el însuşi nu se recunoaşte. Devine dezgustător pentru el acel păcat, acea mizerie în care trăia. Începe să vorbească deja despre Cer şi este o minune care, desigur, întotdeauna te inspiră. Este o minune cu care, din păcate, toţi s-au obişnuit în Biserică. De aceea, acest lucru nu se etalează. E firesc. Omul a mers la biserică şi a descoperit pentru sine o nouă lume, a descoperit Cerul.
Domnul Se înalţă la Cer pentru ca noi să ridicăm Sus inimile noastre, să biruim această lume, această vreme, această apăsare a păcatului, această strâmtoare a lui, în care se chinuieşte sufletul nemuritor, pentru ca el să înceapă să trăiască, pentru ca omul să poată vorbi despre iubire, şi să poată sluji unui alt om, fără a cere pentru el ale sale, ci dăruind; ştiind că cu cât mai multe va dărui, cu atât mai multe va primi.
Viaţa omului se schimbă în totalitate atunci când el începe să aibă încredere în Dumnezeu, când începe să-L caute pe Dumnezeu în viaţa sa, când începe să vadă sensul vieţii nu în aceea de a mânca gustos şi a dormi un somn dulce, de a se distra şi de a stoarce din acest trup tot ce se poate, ci atunci când descoperă în sine Împărăţia Cerului - „sunteţi templu al Duhului Sfânt”.
De aceea, toată pregătirea noastră pentru sărbători - orice sărbătoare ar fi: şi cele douăsprezece Praznice Împărăteşti şi sărbătorile sfinţilor - este pentru noi o amintire a faptului că noi trebuie să-L urmăm pe Hristos şi să intrăm într-o altă viaţă, unde nu mai există aceste legături păcătoase după care trăieşte lumea cea fără de Dumnezeu, că există un alt adevăr, există o altă viaţă, şi eu sunt altul, nu sunt aşa cum m-a făcut această lume. Iar Dumnezeu voieşte ca noi toţi să devenim sfinţi!
Momentul Înălţării Domnului, o dată cu semnificaţiile teologice, mântuitoare, ne atrage atenţia asupra a două precizări făcute de evanghelişti, care pot scăpa uneori cititorului grăbit: în timp ce se înălţa la Cer, Domnul îi binecuvânta şi ucenicii s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare (Luca 24, 50-52).
Asupra acestor două precizări, socotim potrivit a mai zăbovi în cele ce urmează. Aşadar, ultima imagine rămasă în ochii ucenicilor este aceea în care Mântuitorul binecuvintează, icoana aceasta fiind o expresie a iubirii Lui dumnezeieşti faţă de lumea pentru care S-a întrupat, S-a jertfit, a murit şi a înviat. Prin gestul binecuvântării, Mântuitorul confirmă propriile-I cuvinte: „Eu sunt păstorul cel bun” (Ioan 10, 11), „voi sunteţi prietenii Mei” (Ioan 15, 14) şi, mai ales, „să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi” (Ioan 13, 34). Păstorul cel Bun, Dumnezeiescul Prieten, Izvor de iubire şi Model suprem al iubirii, nu se putea despărţi altfel de cei ce L-au urmat, decât printr-un astfel de dar: binecuvântarea. De la Înălţarea Lui la Cer şi până la a doua venire, lumea se poate bucura de binecuvântarea Lui. Am spus „lumea”, pentru că prin ucenicii Săi Mântuitorul îşi revarsă darurile peste toţi oamenii: „Nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor” (Ioan 17, 20). El respectă libertatea fiecăruia, de a accepta sau nu binecuvântarea Lui: „Iată stau la uşă şi bat”, a spus El (Apocalipsa 3, 20). „Voi intra numai acolo unde Mi se deschide.”
În acelaşi timp, cei de care se desparte pe Muntele Eleonului, la Înălţarea Sa, primiseră în ziua chemării la apostolat o autoritate unică: „Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte” (Matei 10, 40). Cei primitori se află, aşadar, sub binecuvântarea Lui, oferită îmbelşugat şi neîntrerupt de la înălţarea Sa.
Ne amintim, totodată, că această sărbătoare este numită în popor Ispas, de la slavonescul Supasu (care înseamnă Mântuitorul), termen care exprimă rolul mântuitor al actului Înălţării. Darurile binecuvântării Domnului se înnoiesc la fiecare Sfântă Liturghie şi la celelalte slujbe pe care Biserica întemeiată de El le împarte drept-măritorilor creştini.
Ne amintim, bunăoară, că la sfârşitul Sfintei Liturghii preotul binecuvântează poporul rostind: „Binecuvântarea Domnului peste voi, cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni”. Cine nu participă, însă, la Sfânta Liturghie se situează liber-consimţit (şi tragic) în afara binecuvântării Lui.
Este de mirare, pentru cititorul neavizat, că, după ce Mântuitorul S-a înălţat la cer, ucenicii s-au întors în Ierusalim „cu bucurie mare” (Luca 24, 52). Se ştie că, în mod normal, când te desparţi de cineva drag verşi lacrimi, eşti trist, nu te bucuri. Analizând, însă, relatarea evanghelistului Luca în comparaţie cu alte locuri nou-testamentare, aflăm: „Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi” (Ioan 16, 7). Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe Care El îl va trimite de la Tatăl în ziua Cincizecimii.
Iar în alt loc, Mântuitorul spune în prezenţa ucenicilor: „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12, 32). Adică, pe toţi cei care voiesc să urmeze chemarea Mea mântuitoare. Se înţelege, implicit, că El trebuia să se înalţe, spre a-i putea „atrage” apoi pe cei ce-L urmează. În firea Sa umană Mântuitorul ne-a cuprins pe toţi şi aprioric, ne-a înălţat cu El. Dar locul cel mai lămuritor îl găsim în Faptele Apostolilor: „Şi privind ei, pe când El mergea la Cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au zis: Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la Cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la Cer” (Fapte 1, 10, 11). Iată, aşadar, dezlegarea: Mântuitorul S-a înălţat, dar nu a plecat definitiv. Îngerii (căci îngeri erau cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe) confirmă de fapt cuvintele Mântuitorului, care încheie Evanghelia după Matei: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (28, 20).
Praznicul Înălţării Domnului revarsă peste cei cucernici binecuvântare şi bucurie. Aşa trebuie să ni-L imaginăm pe Hristos şi aşa trebuie zugrăvit în icoane: binecuvântând şi izvorând bucurie. Nu ca pe un păstor încruntat, cu mâna ridicată ameninţător asupra bieţilor muritori, ci ca pe un prieten apropiat, cald şi iubitor. Prietenia şi iubirea se împlinesc, însă, prin urmarea poruncilor Lui, precum El a spus-o: „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (Ioan 15, 14). Iar sub ascultarea şi binecuvântarea Sa, zilele omului sunt un şirag de bucurii, nădejdea înălţării la Cer a fiecărui suflet fiind mai tare decât inerentele poticniri şi necazuri pământene. Oamenii buni - spune un proverb latin - găsesc bucurii în orice lucru. Aşa cum îndeamnă Marele Pavel: „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” (Filipeni 4, 4). Cu aceste simţăminte rostim şi noi către toţi enoriaşii noştri: „Hristos S-a înălţat, bucuraţi-vă!”.
De ce se face pomenirea eroilor în ziua de Înălţare?
În această zi săvârşim slujba parastasului pentru fericiţii întru adormire, eroi, ostaşi şi luptători români. Cu acet prilej, încercăm să răspundem la întrebarea: „De ce se face pomenirea eroilor în ziua de Înălţare?”.
Este o întrebare pe care creştinii ne-o adresează adesea. Prezentăm răspunsul dat de Pr. prof. dr. Ene Branişte, în tratatul de Liturgică Generală (Bucureşti, 1985, p. 343): „În Biserica românească se face pomenirea generală a eroilor, adică a tuturor celor morţi pe câmpurile de luptă, în Joia Înălţării Domnului, pentru ca sufletele celor care s-au jertfit pentru patria lor să se înalţe, cu Domnul, în slava cerească”.
Întotdeauna parastasul pentru eroi creează o atmosferă liturgică aparte, un sentiment de duioşie şi solidaritate cu actul lor jertfelnic. În timpul slujbei, lacrimile celor prezenţi curg firesc, împletindu-se cu rugăciunile şi cântările rituale. Ele izvorăsc dintr-o recunoştinţă fără margini, ce nu poate fi cuprinsă decât parţial în cuvinte. Redăm mai jos un fragment dintr-o pareneză rostită la un astfel de prilej, care exprimă într-un mod admirabil compasiunea, înţelegerea şi recunoştinţa faţă de sărmanii ostaşi morţi fără lumânare şi departe de cei dragi, dar cu simţământul Marii Întâlniri din Ceruri. Fragmentul este luat de la prof. dr. Ioan Broşu (teolog şi diplomat din Sibiu, şi, pentru că suntem în Anul Centenar, amintim că acesta a fost ales membru al Marelui Sfat Naţional Român la 1 Decembrie 1918 în Alba-Iulia). Pasajul este din Cuvânt pentru pomenirea eroilor, în ziua de Înălţare: „Să chemăm la masa bucuriei şi pe sărmanul ostaş, care moare cine ştie unde pe nemărginitele câmpuri de luptă. Parcă-l vedem cum glontele-i străpunge pieptul cu iuţeală de fulger! Sângele lui curge mereu din rană, iar el începe să aibă vedenii. Între altele, i se înfăţişează blânda sa mamă, care-l prinde de mână spre a-l aduce la Biserică, ca în copilărie. Cum? Mama sa nu-l va mai mângâia niciodată? El nu-i va mai auzi niciodată glasul argintiu şi dulce? Să fie, oare, acesta sfârşitul a toate? Să moară singur singurel, aici, în arşiţă, fără de făclie în mână, în câmpul acesta? Şi ostaşul se ridică deodată, într-o mână, nevoind să moară! Amintirile din copilărie îi vin cu duiumul în minte. Parcă aude un cântec bătrânesc, o doină, cu care îl adormea mama sa când era copil mic. Deodată aude clopotul din satul său chemând la vecernie în ziua Învierii. Apucă cruciuliţa pe care i-o atârnase mama lui, când a plecat la oaste. Are încă atâta putere să o sărute şi să zică gândind la mama lui: „La revedere în Ceruri!”. Ostaşul moare apoi. Dar prin fiecare moarte a fraţilor noştri de pe câmpurile de luptă, creşte numărul învierilor noastre!”.
Înălţarea Domnului Hristos este încununarea tuturor praznicelor împărăteşti şi desăvârşirea a tot ceea ce a făcut Hristos pentru noi, prin lucrarea sfintei iconomii. Această sărbătoare desăvârşitoare ne cheamă şi pe noi la desăvârşire duhovnicească şi la împlinire, la împărtăşirea din Înălţarea lui Hristos şi la trăirea propriei noastre, smerite, înălţări.