Început de Brumărel - credinţă ortodoxă şi tradiţii populare

Motto: „Fecioara astăzi, înainte stă în Biserică şi cu cetele sfinţilor, nevăzut se roagă lui Dum¬nezeu; îngerii cu ierarhii se închină şi Apostolii cu proorocii dănţuiesc; că pentru noi roagă Născătoarea de Dumnezeu pe Dumnezeu Cel mai înainte de veci”
(Condac la Praznicul Acoperământului Maicii Domnului, 1 octombrie)

Începutul lunii octombrie, denumită şi Brumărel în calendarul popular românesc, aduce cu sine primele brume ale toamnei şi anunţă apropierea iernii. Roadele verii îşi deschid acum prinosul, hambarele se umplu, turmele de oi şi de vite se pornesc spre locurile de iernat, târgurile şi iarmaroacele (organizate în date fixe, la Vinerea Mare şi la Sâmedru) se umplu cu produse animale, agrare şi meşteşugăreşti. Şi, pentru că i-am pomenit pe cei doi patroni ai începutului de toamnă (Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iaşi, cu prăznuire în 14 octombrie - vezi paginile 2-3, pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, 26 octombrie, împreună cu Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, 27 octombrie), voi povesti câte ceva din credinţele populare în ceea ce-i priveşte.
Dar, mai întâi, câteva cuvinte despre Aceea care este considerată drept Ajutătoarea cea grabnică a neamului creştinesc, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, al cărui Acoperământ este prăznuit de toată suflarea cea binecredincioasă, pe data de 1 octombrie. În paralel cu credinţa creştină, Poporul Român a dezvoltat şi unele credinţe şi tradiţii care îmbină şi suprapun riturile bisericeşti cu cele ancestrale, precreştine. Una dintre acestea este şi ziua de 1 octombrie, care este denumită în calendarul popular şi Procoavă (derivat din termenul slavon Pokrov/Pokrova), văzută ca o zână despre care se credea că ar înveli iarna pământul cu un strat de zăpadă; în această zi (prin aceeaşi suprapunere semantică şi lingvistică pe care am menţionat-o anterior), fetele din Moldova şi Bucovina o invocau pe Procoava să le acopere capul cu păr bogat şi frumos, spre a fi plăcute de feciori.
În 14 octombrie, Biserica Ortodoxă a rânduit sărbătorirea Sfintei Cuvioase Parascheva. În popor, această sărbătoare s-a suprapus (conform aceluiaşi principiu pe care l-am enunţat) cu Vinerea Mare, zi care marchează un nou ciclu al anului pastoral, prin pregătirea turmelor pentru iernat şi printr-o perioadă numită şi Nunta oilor sau Năpustitul berbecilor, care înseamnă că în această perioadă aveau loc împerecherile, asigurându-se astfel perpetuarea şi înmulţirea turmelor pentru anul următor.
Ultima sărbătoare a lunii octombrie, ţinută atât de Biserică dar şi de popor, este ziua de 26, a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, suprapusă cu Sâmedru sau Sumedru, care împărţea anul pastoral în două jumătăţi, împreună cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (23 aprilie), zis Sângeorz: vara, între 23 aprilie şi 26 octombrie, şi iarna, între 26 octombrie şi 23 aprilie, cu miezul verii la Sântilie (20 iulie) şi miezul iernii la Sânpetru de iarnă (16 ianuarie). De Sâmedru se leagă unul dintre obiceiurile extrem de spectaculoase, nocturne, numit Focul de Sâmedru. Acesta se desfăşura în jurul unui rug imens, aprins de tineri pe un loc înalt al satului, în mijlocul căruia se împlânta un trunchi gros tăiat din pădure şi în jurul căruia se aduna întreaga colectivitate; se scanda formula „Hai la Focu lui Sâmedru” şi se împărţeau (de către femei) covrigi, fructe şi băutură. Se petrecea, cu joc şi chiuituri, până ce buşteanul era mistuit de flăcări şi se prăbuşea, în mod spectaculos în mijlocul rugului, indicând, prin direcţia în care cădea, pe feciorii sau fetele care urmau să se căsătorească în următorul an.
De la sărbători bisericeşti la sărbători populare, spiritualitatea Poporului Român a dovedit, în decursul veacurilor, acea capacitate unică de a „topi” tradiţiile ancestrale cu Tradiţia Bisericii şi de a le aşeza împreună în „creuzetul” devenirii şi menţinerii ca popor cu origine daco-romană şi cu vocaţie creştină. Vom mai povesti, despre acestea şi despre multe altele, în episoadele următoare ale rubricii Tradiţii.

Târzie toamnă

Nimic nu a fost între noi…

Nici tihnă, nici zbor,
nici sunet, nici umbră,
nici vorbe, nici vise…
nici zbucium, nici nor,
doar toamnă târzie,
patetic decor…

Doar murmur tăcut
de veştede frunze,
căzute-aşternute
în valuri solare,
în stoluri arzânde
şi-n vorbe tăcute…

Doar vântul deşert,
vulgar, deşănţat,
ce-ngână-n ison
al ploii refren
obsesiv, obsedat
de-al soarelui dor…

Doar soarele-ascuns
prin clipe de-amurg
şi-n ramuri strigându-şi
zadarnic, fugar,
pierdutele aripi,
pierdutele zări…

Nimic nu a fost între noi…

Doar toamna târzie,
patetic decor,
cu frunze murinde
şi soare-n sobor,
cu vorbe tăcute
şi-al dorului dor…

Nimic nu a fost între noi…
Doar dor.